Una din ele consideră moartea ca un fenomen pur biologic, prin care forţele vitale concentrate într-un organism reintră în curentul naturii spre a le concentra în alte organisme. Alta consideră moartea ca o despărţire a spiritului de trup, întrucât spiritul se cere prin sine însuşi, nu prin vreo cauzalitate divină, după o viaţă neîngustată de trup. Explicaţia din urmă se ramifică în două. Una din aceste ramificaţii consideră că spiritul după despărţirea de trup se revarsă într-o esenţă spirituală panteistă. Alta, care e proprie unor religii necreştine (sau spiritismului, ale cărui raporturi cu religia sunt foarte neclare), socoteşte că spiritele duc o existenţă personală în preajma lui Dumnezeu. Deci fără ca Dumnezeu să fi avut un rol în introducerea morţii în lume, El are un rol ca ţintă spre care duce moartea.

Explicaţiile care nu recunosc o existenţă personală după moarte nu văd în moarte un eveniment care ar da existenţei un sens. Ce interes are pentru persoana umană, singura care descoperă sensul existenţei sau pentru care există un sens, faptul că există în veci o natură sau o esenţă spirituală impersonală, deci inconştientă de sens?

Explicaţia care afirmă o existenţă a spiritelor după moarte în preajma lui Dumnezeu, pe lângă faptul că nu e şi o explicaţie a originii morţii, nu poate da suficiente temeiuri pentru o existenţă fericită după moarte, întrucât Dumnezeu în această explicaţie nu este Dumnezeul comuniunii, Care Se arată ca atare în existenţa Sa treimică şi în întruparea Uneia din Persoanele treimice ca om pentru vecii vecilor, ceea ce asigură şi identitatea persoanei umane care supravieţuieşte. Totuşi, în această explicaţie, moartea nu e cu totul lipsită de sens. De aceea aderenţii diferitelor religii pot considera într-o anumită măsură moartea ca un eveniment pozitiv.

Unii inşi, din Occident mai ales, influenţaţi azi de primele două explicaţii ale morţii, dar conştienţi de nonsensul cu care aceste explicaţii lasă moartea încărcată, caută să se elibereze de gândul la moarte, caută să acopere realitatea ei. Deşi afirmă că moartea e un fenomen natural, au o spaimă de moarte, recunoscând implicit că ea nu e deloc naturală pentru om. De aceea aceşti oameni fac tot ce pot pentru acoperirea mortului, pentru a nu fi tulburaţi în viaţa lor de gândul morţii. O casă îndoliată de evenimentul morţii nu vrea să arate nici un semn de doliu, iar mortul e dus pe ascuns la cimitir, sau la crematoriu şi făcut să dispară pe neobservate.

Moartea îşi capătă sensul deplin în explicaţia creştină, care vede moartea ca un moment în dialogul etern al omului cu Dumnezeu cel personal. Pentru creştinism moartea, deşi e urmarea păcatului, a păstrat şi un sens pozitiv, întrucât în ea Hristos ne trece la comuniunea deplină cu Dumnezeu, adică la o treaptă mai înaltă în comuniunea cu El şi, prin aceasta, la treapta plenitudinii vieţii.

În creştinism moartea este luată în serios, dar fără disperare, înainte de a se produce, pentru a ne pregăti de a trece prin ea la plenitudinea comuniunii cu Dumnezeu; iar când s-a produs, pentru ca prin rugăciuni să se asigure şi mai mult celui decedat această plenitudine. Ea nu e nici bagatelizată înainte de a se produce, nici motiv de disperare când moartea s-a produs, sau de grăbită uitare a celui mort. Morţii nu sunt plânşi cu disperarea că unicul lor chip de existenţă a dispărut în neant, pentru totdeauna; ci, pentru pierderea unui ajutor în persoana lor şi la gândul că au murit nepregătiţi. De aceea, locul principal îl ţin rugăciunile pentru ei, cu ocazia morţii lor şi după aceea, odată cu regretul pierderii unui ajutor temporar. De aici vine şi obligaţia amintirii lor.

De fapt, numai pentru credinţa creştină moartea are un sens, atât în ce priveşte originea, cât şi rostul căpătat de ea în Hristos. Credinţa creştină dă o explicaţie satisfăcătoare originii ei, socotind-o provenită prin ieşirea omului din comuniunea cu Dumnezeu, dar pentru ea moartea capătă un sens pozitiv în Hristos, putând fi învinsă prin restabilirea comuniunii cu Dumnezeu, prin credinţa în Hristos.1

Importanţa valorificării timpului de viaţă

Viaţa duhovnicească a creştinului se desfăşoară în timpul şi spaţiul lumii acesteia, premergătoare timpului şi spaţiului lumii şi vieţii viitoare. Timpul şi lumea constituie, deci, dimensiuni esenţiale ale vieţii umane, cadrul firesc al existenţei personale. Mântuirea se realizează în lume şi în timp. Omul îşi dobândeşte mântuirea pe măsura eforturilor sale ascetice de a se spiritualiza pe sine, de a transfigura lumea şi timpul, conducându-le spre „cerul nou şi pământul nou“ (II Petru 3, 13) din viaţa cea veşnică şi fericită. Fără aceste două dimensiuni, viaţa şi mântuirea sunt de neconceput.

Dacă, înainte de cădere, timpul era o dimensiune a înaintării noastre spre deplina „asemănare“ cu Dumnezeu, prin cădere, acesta poate fi privit şi trăit într-o dublă perspectivă. El poate deveni un timp al mântuirii sau un timp al osândirii, în care clipa, cădere sau ridicare, devine fundamentală. De aici şi responsabilitatea omului faţă de fiecare clipă a timpului vieţii sale, pe care o poate face o clipă de folos duhovnicesc, de înălţare şi înaintare spirituală, şi nu una de cădere şi de adâncire a acestei căderi.2 (Pr. Cristian Ursulianu, Parohia Zvoroneşti)

1 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Ediţia a doua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, pag. 147-148;

2 Preot Ioan C. Teşu, Omul - Taină teologică, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, pag 8.