Gândurile, oricât de  nebune ar fi, încă nu sunt înfrângeri şi păcat, oricât se impun, muncind mintea.

Păcatul începe de la învoirea spre faptă şi fapta propriu zisă. Nemailuând în seamă frâna conştiinţei, care prin natura ei nu aprobă niciodată slăbirea raţiunii — viciul şi păcatul — omul păcătos intră în conflict deschis cu „pârâşul” lui, conştiinţa lui, care prin mustrările sale nu tace pană ce omul nu-şi revizuieşte înfrângerile morale şi nu se întoarce de la păcat, ca să poată primi iertarea de la Dumnezeu.

În situaţia în care înfrângerile morale se ţin lanţ  prin deasa lor repetare şi prin gravitatea lor, urmează sancţiuni ale conştiinţei mai grele decât mustrarea şi anume: dezechilibrul minţii care la îceput poate fi mai uşor şi din care se mai poate reveni (prin spovedanie curată), însă care poate fi urmat de formele mai grave: schizofrenia, paranoia, nebunia, şi în final cufundarea lui în întuneric şi în muncă veşnică încă din această viaţă.