În vremea aceea arhiereii, cărturarii și bătrânii poporului L-au dus pe Iisus înaintea lui Pilat. Şi au început să-L pârască, zicând: Pe Acesta L-am găsit răzvrătind neamul nostru şi împiedicând să dăm dajdie Cezarului şi zicând că El este Hristos rege. Iar Pilat L-a întrebat, zicând: Tu eşti regele iudeilor? Iar El, răspunzând, a zis: Tu zici. Şi Pilat a zis către arhierei şi către mulţimi: Nu găsesc nici o vină în Omul acesta. Dar ei stăruiau, zicând că întărâtă poporul, învăţând prin toată Iudeea, începând din Galileea până aici. Şi Pilat auzind, a întrebat dacă omul este galileian. Şi aflând că este sub stăpânirea lui Irod, l-a trimis la Irod, care era şi el în Ierusalim în acele zile. Iar Irod, văzând pe Iisus, s-a bucurat foarte, că de multă vreme dorea să-L cunoască pentru că auzise despre El, şi nădăjduia să vadă vreo minune săvârşită de El. Şi L-a întrebat Irod multe lucruri, dar El nu i-a răspuns nimic. Şi arhiereii şi cărturarii erau de faţă, învinuindu-L foarte tare. Iar Irod, împreună cu ostaşii săi, batjocorindu-L şi luându-L în râs, L-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare şi L-a trimis iarăşi la Pilat. Şi în ziua aceea, Irod şi Pilat s-au făcut prieteni unul cu altul, căci mai înainte erau în duşmănie între ei.  Iar Pilat, chemând arhiereii şi căpeteniile şi poporul, a zis către ei: Aţi adus la mine pe Omul acesta, ca pe un răzvrătitor al poporului; dar iată eu, cercetându-L în faţa voastră, nici o vină n-am găsit în acest Om, din cele ce aduceţi împotriva Lui. Şi nici Irod n-a găsit, căci L-a trimis iarăşi la noi. Şi iată, El n-a săvârşit nimic vrednic de moarte. Deci, pedepsindu-L, Îl voi elibera. Şi trebuia, la praznic, să le elibereze un vinovat. Dar ei, cu toţii, au strigat, zicând: Ia-L pe Acesta şi eliberează-ne pe Baraba, are era aruncat în temniţă pentru o răscoală făcută în cetate şi pentru omor. Şi iarăşi le-a vorbit Pilat, voind să le elibereze pe Iisus. Dar ei strigau, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Iar el a zis a treia oară către ei: Ce rău a săvârşit Acesta? Nici o vină de moarte nu am aflat întru El. Deci, pedepsindu-L, Îl voi elibera. Dar ei stăruiau, cerând cu strigăte mari ca El să fie răstignit, şi strigătele lor au biruit. Deci Pilat a hotărât să se împlinească cererea lor. Şi le-a eliberat pe cel aruncat în temniţă pentru răscoală şi ucidere, pe care îl cereau ei, iar pe Iisus L-a dat în voia lor. Şi pe când Îl duceau, oprind pe un oarecare Simon Cirineul, care venea din ţarină, i-au pus crucea, ca s-o ducă în urma lui Iisus. Iar după El venea mulţime multă de popor şi de femei, care se băteau în piept şi Îl plângeau. Şi întorcându-Se către ele, Iisus le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri. Căci iată, vin zile în care vor zice: Fericite sunt cele sterpe şi pântecele care n-au născut şi sânii care n-au alăptat! Atunci vor începe să spună munţilor: Cădeţi peste noi; şi dealurilor: Acoperiţi-ne.Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi? Şi erau duşi şi alţii, doi făcători de rele, ca să-i omoare împreună cu El. Şi când au ajuns la locul ce se cheamă al Căpăţânii, L-au răstignit acolo pe El şi pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta şi unul de-a stânga. Isus zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. Şi împărţind hainele Lui, au aruncat sorţi. Şi era acum ca la ceasul al şaselea şi întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea, când soarele s-a întunecat; iar catapeteasma templului s-a sfâşiat pe la mijloc. Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi acestea zicând, Şi-a dat duhul. Iar sutaşul, văzând cele ce s-au făcut, a slăvit pe Dumnezeu, zicând: Cu adevărat, Omul Acesta drept a fost. Şi toate mulţimile care veniseră la această privelişte, văzând cele întâmplate, se întorceau bătându-şi pieptul. Şi toţi cunoscuţii Lui, şi femeile care Îl însoţiseră din Galileea, stăteau departe, privind acestea. Şi iată un bărbat cu numele Iosif, sfetnic fiind, bărbat bun şi drept, acesta nu se învoise cu sfatul şi cu fapta lor. El era din Arimateea, cetate a iudeilor, aşteptândîmpărăţia lui Dumnezeu. Acesta, venind la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Și coborându-L, L-a înfăşurat în giulgiu de in şi L-a pus într-un mormânt săpat în piatră, în care nimeni, niciodată, nu mai fusese pus. Şi ziua aceea era vineri, şi se lumina spre sâmbătă. Şi urmându-I femeile, care veniseră cu El din Galileea, au privit mormântul şi cum a fost pus trupul Lui. Şi, întorcându-se, au pregătit miresme şi miruri; iar sâmbătă s-au odihnit, după Lege. (Luca 23, 1-34, 44-56) (Joi în săptămâna a 36-a după Rusalii)

În această zi din săptămâna premergătoare Postului Mare este rânduit spre citire un fragment consistent din Evanghelia după Luca. Aici este vorba despre înfățișarea Domnului înaintea lui Pilat și a lui Irod. Urmează scena dominată de urletele delirante ale poporului care au pecetluit condamnarea la moarte a lui Iisus prin cuvintele „răstignește-L”. În această mare de cuvinte, El rămâne tăcut. Nu Se apără în fața acuzelor din Sinedriu, lui Pilat nu îi răspunde mai nimic. Când este întrebat: „Tu ești regele iudeilor?”, răspunde cu un enigmatic „tu zici”, care se traduce prin afirmarea unei altfel de regalități decât cea politică, de care se temeau mulți. Apoi, Domnul 
Își continuă tăcerea. Nu Se apără nici atunci când, în fața mulțimii pline de furie, Pilat încearcă să Îl scape. Nu îi spune niciun cuvânt curiosului Irod dornic de scamatorii, nu de minuni. Tace și când e biciuit și când merge pe drumul către răstignire. Doar la un moment dat, doborât de greutatea crucii, rostește un șir de cuvinte pline de tâlc, adresate atunci femeilor mironosițe: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri. Căci iată, vin zile în care vor zice: Fericite sunt cele sterpe şi pântecele care n-au născut şi sânii care n-au alăptat! Atunci vor începe să spună munţilor: Cădeţi peste noi; şi dealurilor: Acoperiţi-ne. Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?.  Acest neașteptat îndemn după îndelunga tăcere are rolul de ta rezi pe cititor dintr-o altă atitudine căreia îi poate cădea pradă, anume compătimirea Domnului în sensul pământesc. Vizionarea filmelor despre viața și Pătimirile Domnului cu greu rămâne fără emoții – și poate o lacrimă – înțelegând mai bine chinurile din Vinerea Mare. Dar Hristos atenționează că nu pe El trebuie să Îl plângem, ci pe noi și pe urmașii noștri. Dacă o pedeapsă atât de grea a căzut peste El - „lemul verde”, adică Cel ce este viu, atunci cu siguranță că noi, care suntem „lemne uscate”, nu putem scăpa de pedeapsă. Iar dacă Hristos a primit o pedeapsă nedreaptă, fiind cu totul fără de vină, fără de păcat, atunci noi suntem chiar de-adevăratelea de plâns. Când ne vom afla la Judecata de Apoi și vom înțelege gravitatea păcatului, ne-am dori ca munții și dealurile să ne acopere. Însă plângerea păcatelor, în înțelesul creștin, nu este o smiorcăială copilărească, ci dezicerea de ele și începerea unei vieți curate. 

Aflat pe Cruce, Domnul cuvântează din nou. De data aceasta Se roagă Tatălui să îi ierte pe cei care L-au pironit, pentru că nu știu ceea ce fac. Răstignit, Hristos mijlocește pentru noi. Atârnat între cer și pământ, unește cu brațele întinse marginile pământului, pe cele pământești cu cele dumnezeiești. Acesta este sensul creștin al Crucii, care nu e văzută ca un obiect al torturii și morții, ci ca punct de unire între lumi, ca altar de jertfă. 

Ultimele cuvinte ale Mântuitorului sună altfel, de la tăcere la îndemn și apoi la rugă fierbinte, Iisus în cele din urmă strigă. Nu mai tăinuiește apartenența Sa divină. Cu glas tare, adresându-se Tatălui ceresc, exclamă: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu”. Supus până la moarte voii Părintelui Său, unit în rugăciune cu oamenii pe care îi iubește atât de mult, Domnul Își încredințează duhul în mâinile Creatorului cerului și pământului. Neclintit, imobilizat pe cruce, arată lumii că în ciuda pedepselor trupești, din cele mai groaznice, totuși, viața nu poate fi confiscată, duhul nu poate fi stăpânit de nimic.

Evanghelia acestei zile se încheie la mormântul Domnului, pregătit de Iosif din Arimateea și de femeile mironosițe. Punerea lui Iisus în mormânt este doar o odihnă după atâta zbucium, atâta forfotă. Sabatul rânduit după Legea cea veche spre odihnă își împlinește aici adevărata lui menire, prin șederea Domnului în mormânt cu trupul. Dar în același timp, El este în iad cu sufletul, însă ca un Dumnezeu, adică nu pătimind, ci mergând în adâncuri pentru a scoate pe cei de acolo. În același timp e în rai cu tâlharul cel pocăit, așa cum i-a promis. Mai este și pe tronul Împărăției împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, așteptându-ne acolo pe toți. Astfel Hristos pe toate le umple, El, care e necuprins. Cu o asemenea nădejde exprimată într-un imn bisericesc, o nădejde într-un Dumnezeu făcut om ca noi, Care a pătimit și a murit pentru noi ca să ne învieze, începem drumul Postului Mare. Ne urăm deseori unii altora „post ușor”, însă această exclamație devenită aproape formulă de salutare nu e o dorință de a nu ni se părea grea asceza. E mai degrabă o urare ca, alături de Hristos, în nădejdea Învierii, postul să nu ne devină o povară, ci o eliberare din patimi.