Aspecte contextuale

Capitolul al șaptesprezecelea al relatării lucanice, care are în centru minunea la care suntem chemați să medităm, debutează cu o serie de sfaturi și învățături, ce slujesc drept captatio benevolensis. Hristos vorbește aici despre neajunsurile aduse de faptul de a fi pricină a smintelii, dar și despre puterea tămăduitoare a iertării. Învățătorul își dăscălește discipolii, cerându-le să învăluie în baia tămăduiroare a iertării orice greșeală ce este urmată de pocăința sinceră. Clar și răspicat, El subliniază: „Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l.”

Dialogul continuă apoi cu câteva sfaturi privitoare la credință. Mântuitorul ține să-i învețe pe Apostoli că eficiența ei apare doar în momentul în care este corelată cu smerenia. Din smerenie, orice om credincios ce a săvârșit o faptă bună, se va considera pe sine a fi netrebnic. Nu pentru că Dumnezeu e sado-masochist și i-ar vrea pe oameni depersonalizați. Ci din pricina faptului că, recunoscând că toate vin de la El, omul ajunge să se bucure în chip plenar de roadele lor. Orice rupere de divinitate aduce cu sine pierderea unor daruri, sau incapacitatea bucuriei depline întru ele.

Întrucât relatarea medicului Apostol este marcată de mai multe călătorii ale lui Hristos, cu multiple semnificații, intensa convorbire este întreruptă de un episod ce vine să ofere drumeților o mică pauză. Pe calea spre Ierusalim, marcată de popasuri în locuri controversate precum Samaria, sau meleaguri ce au, într-un fel, statutul de plaiuri natale pentru Învățător, anume Galileea, ceata vorbăreață este întreruptă de o întâlnire ciudată. Zece leproși îl zăresc de la distanță propovăduind și îndrăznesc să intre în vorbă cu El.

Distanța socială și apropierea sufletească

Atent la detalii, naratorul ține să arate că bolnavii stăteau departe și se găseau undeva la intrarea în localitate. Întrucât lepra era o boală contagioasă, ce pricinuia un sfârșit dureros celui care ajungea să o contacteze, aducând cu sine desfigurarea și pierderea membrelor, cei suferinzi locuiau în locuri special amenajate. Uneori, oamenii milostivi veneau să le aducă de mâncare. Însă aveau obligația să strige, ca ei să se ferească din calea lor, iar vasele, odată returnate, treceau printr-un amplu proces de dezinfecție. În plus, literatura ce vorbește despre această temă ne arată că, în Evul Mediu, atunci când călătoreau, leproșii purtau cu ei un clopot, din care trebuiau să sune atunci când simțeau că se apropie cineva, spre a-l preveni.

Până târziu, boala aceasta a făcut multe ravagii. Și pe meleagurile noastre a existat, vreme de mai multe secole, o leprozerie pe Insula Șerpilor. În eradicarea ei, un rol aparte a avut și un cercetător român, anume Victor Babeș.

Cu oameni marcați de această suferință se întâlnește Hristos pe cale. Condamnați la excluderea socială, ei erau meniți să moară lent, zice-se că fără a fi marcați de dureri puternice. Și totuși, ce durere poate fi mai grea și mai dezumanizantă decât  cea a excluderii din societate. În plus, într-o lume precum cea iudaică, care asocia suferința cu păcatul, a fi bolnav de o astfel de neputință echivala cu procesul de damnatio memoriae.

În fața Mântuitorului, îndrăznesc și ei să ceară milă! Cel mai probabil, solicitarea lor era în primul rând una standard, adresată tuturor trecătorilor. Voiau ceva de mâncare sau milostenie. Suferința îi condamna la a-și cerși bruma de existență zbuciumată. Întrucât văzuseră în Cel ce trecea ceva mai aparte, i se vor adresa cu „învățătorule”.

Răspunsul Lui, nițel cifrat, era unul neașteptat. Păstrând distanțarea socială, Hristos realizează o nemaipomenită apropiere sufletească. Citește în inimile lor. Cum făcuse pe vremuri și cu văduva din Nain. Și vede acolo dorul de cei dragi, suferința pricinuită de însingurare și faptul că oamenii ajunseseră să-și blesteme existența pământească. Or, aceasta era un dar! Era dată omului ca să se bucure de ea. Și nu putea, tocmai El, să fie nesimțitor la suferința lor. Ca atare, minunea e marcată de o replică scurtă, țintită anume: „Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor.”

A te arăta celor ce se ocupau cu viața spirituală însemna, în acele vremuri, a cere să ți se certifice vindecarea. Lui Moise, Domnul îi revelase deopotrivă practici și mijloace de constatare a tămăduirii de nemiloasa plagă. Toate vizau ca preoții Legii Vechi să vadă, urmând o procedură prestabilită, dacă era cu adevărat vorba despre dispariția bolii. Și erau urmate de afrimația cum că cel în cauză era declarat curat. În cazul în care toate decurgeau conform prescripțiilor. În caz contrar, se întorcea la viața de dinainte.

Vindecarea și recunoștința

Spre acest fapt îi îndeamnă Hristos și pe leproși. Adunați de pe diferite meleaguri, rătăcitori și proscriși, oamenii aceștia se vor îndrepta spre casele lor, ducând cu ei ultimele nădejdi, pe care-și plănuiau probabil să le îngroape odată cu ultima lor suflare. Pe cale, ceva minunat se întâmplă! Constată că sunt vindecați.

Ca de fiecare dată în astfel de situații, sufletul omului e inundat de bucurie, inima tresaltă, iar distanța, fie ea cât de lungă, se preface parcă într-o clipă. Abia așteptau să se întoarcă să îi îmbrățișeze pe cei dragi! Probabil că cei mai mulți dintre noi am fi trăit aceleași stări, într-o situație similară. 

Nouă dintre ei își vor lustrui călcâiele cu cremene, spre a ajunge cât mai repede acasă. Urmau să treacă prin procedurile de recunoaștere a tămăduirii și apoi să reintre în rândul lumii. Unul a ales să facă întâi altceva. Să se întoarcă și să-i mulțumească Celui ce l-a tămăduit. Nu știm dacă vorba ce spune că recunoștința e o floare rară datează încă de pe atunci, dar știm că pasajul acesta ilustrează cu vârf și îndesat acest aspect.

În loc de concluzii: unde au greșit leproșii?

Întoarcerea leprosului samarinean vine să spună multe lumii și lui Hristos. Îi umple inima de bucurie. Nu pentru că Dumnezeu avea nevoie de recunoștința unui amărât vindecat! Îi e plin carul de recunoștințele, mai mult sau mai puțin spoite, ale oamenilor, ca și de cererile lor! Ci pentru că omul înțelesese cu adevărat ceva din ceea ce a vrut El să transmită. Că bucuria deplină e trăită doar dacă e asociată cu recunoștința. Faptul că ceilalți nouă nu au făcut-o i-a afectat doar pe ei. Nu a rănit dragostea divină și nu a dus la retragerea minunii. În fond, ca manifestare a iubirii, orice fapt minunat venit dinspre Dumnezeu e un lucru gratuit și dezinteresat.

Însă i-a oferit Învățătorului o evaluare statistică. Una care nu-l măgulea. Dimpotrivă, Îi aducea îngrijorare. Afirmația, deloc retorică, referitoare la faptul că acesta era de alt neam, vine să completeze tabloul imaginii pe care Hristos însuși o avea în legătură cu formalismul ce caracteriza adesea societatea evreiască a vremii. Și probabil, și să vorbească despre chemarea universală a creștinismului de mai târziu.

Concluzia episodului e una ce ar putea șoca: „Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.” Omul făcea parte, din perspectivă religioasă, dintr-o credință alterată. Dar nu la manifestarea formală a crezurilor sale, la apartenența lui confesională se referă Mântuitorul. Nu. La starea sufletului. Aceasta e cea care contează, de milenii încoace și pentru noi. Asemenea leproșilor, și noi în cerem adesea multe lucruri lui Dumnezeu. Îl potopim cu tot felul de pretenții, ca și când nu ar avea altă treabă decât să ne asculte. Iar atunci când dorințele ni se împlinesc, se întâmplă adesea ca dragostea noastră față de El să scadă, în raport invers proporțional cu gradul de satisfacție pe care îl simțim. Ca și când nu L-am vrea pe Domnul lângă noi când suntem fericiți. Uităm astfel, așa cum au făcut-o cei nouă vindecați, că deplinătatea bucuriei poate fi realizată doar alături de El. În lipsa Lui, palide umbre ale vanității și păcatului vin să pândească prilejul prielnic spre a se insinua în sufletele noastre și a le pustii. Știți despre ce vorbesc.

Să luăm, așadar, exemplu de la samaritean, căruia nu neamul i-a insuflat o anumită atitudine, ci preaplinul sufletului său. Spre deosebire de ceilalți, a trăit suferința bolii ca pe un proces de transformare. A asumat-o și a înțeles ceva. Nu doar din ea, ci și din vindecare. Întors la casa sa, nu va mai fi fost, de bună seamă, omul cel vechi. Se va fi transformat într-unul nou, ale cărui gânduri vor încerca să-l ferească de molipsirea de alte boli, cum sunt cele ce pot ucide sufletul. Asemenea lui, suntem chemați și noi să asumăm deopotrivă suferința și vindecarea. Așa cum știm mereu să o plasăm pe cea dintâi înaintea lui Dumnezeu, învinovățindu-L, mai mult sau mai puțin direct pentru ea, ar trebui să știm să așternem la picioarele Lui și tămăduirea. Prin recunoștință, vom câștiga bucuria și ne vom desăvârși credința. Îndrăzniți!