Când vei vedea pe vrăjmaşul tău, sau îţi va veni în minte chipul lui, uită toate cele de mâhnire pe care le-ai auzit. Iar de nu vei putea să le uiţi, pune-le pe seama diavolului şi adună-ţi numai pe cele bune pe care ţi le-a grăit sau făcut cândva acela. Căci de vei înceta să pomeneşti acestea degrab vei înceta vrajba. Şi de vei voi să-i vorbeşti, iartă-i cele făcute ţie şi, lepădând patima şi stingând mânia, ceartă-l şi-l mustră şi numai aşa vei putea birui. Căci fiind mânioşi nu vom putea vreodată nici auzi, nici grăi ceva sănătos, iar izbăvindu-ne de patimi nici noi nu vom scoate cândva vreun cuvânt aspru, nici pe alţii nu vom auzi grăind aşa.

Nu cuvintele în sine obişnuiesc să ne sălbăticească, ci petrecerea în vrajbă şi aprinderea de ea. Căci de multe ori aceleaşi cuvinte auzindu-le de la prieteni, care glumesc, sau de la copiii cei mici, nu numai că nu pătimim nimic rău din auzirea lor, ci râdem şi ne veselim de ele. Suntem aşa pentru că nu le auzim cu minte stricată, nici cu suflet cuprins de mânie. Aşa şi de la vrăjmaşi de vei auzi oarecare cuvinte, nu vor putea să te vateme de vei lepăda vrajba şi vei stinge mânia.

(Sfântul Ioan Gurăde Aur, Din ospățul stăpânului- omilii, Editura Adonai, 1995, p.45)