Zis-a Domnul către iudeii care crezuseră într-Însul: Eu sunt Pâinea vieții; cel ce vine la Mine nu va flămânzi și cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată. Dar am spus vouă că M-ați și văzut și nu credeți. Tot ce-Mi dă Tatăl, va veni la Mine; și pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară; pentru că M-am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis pe Mine. Și aceasta este voia Celui Care M-a trimis, ca, din toți pe care Mi i-a dat Mie, să nu pierd pe niciunul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi. (Ioan 6, 35-39)

Vorbirea în pilde a Domnului a rămas în Biserică drept forma cea mai la îndemână prin care se pot transmite învățături cu miez moral. Însă, Hristos apelează la ele pentru a învăța și lucruri ce nu pot fi clarificate în mod direct, precum ideea de Împărăție a Cerurilor. Alteori însă, când lucrurile o cer, învață și direct, transmițând cuvinte absolut inedite și greu de pătruns cu mintea pentru că ele nu sunt făcute pentru rațiune, ci pentru inimă.

În pericopa evanghelică citită în miercurea a treia după Sfintele Paști, care este de fapt continuarea celei din ziua precedentă, se reia ideea că iudeii cereau semne care să le demonstreze că Iisus este trimisul lui Dumnezeu. Cei care aveau nevoie de asemenea confirmări nici nu se gândeau că Domnul este Hristosul, Mesia cel promis, ci poate un profet, însă mulți dintre ei nu Îl recunoșteau nici așa. Tocmai de aceea cereau o confirmare că vestește voia Tatălui din ceruri, probabil un semn vizibil precum căderea focului din cer, vindecarea instantanee a cuiva, învierea cuiva sau alt miracol mai mult sau mai puțin receptat ca act magic. Un fel de scamatorie pe care și noi, de multe ori, le cerem lui Dumnezeu și sfinților pentru a ne confirma că există și că ne protejează. 

Hristos, ca întotdeauna, refuză asemenea provocări. Nu a făcut nicio minune în Nazaret, orașul Său natal, tocmai din pricina necredinței concetățenilor. Minunea nu e o magie, un capriciu sau un mijloc de a te face faimos, ci consecința unei rugăciuni fierbinți, la mare nevoie. Chiar și când unii L-au ispitit pe cruce și au cerut ca să Se coboare de pe ea pentru a demonstra că e Hristosul, nu a răspuns. În textul citit în ziua precedentă afirma că, în comparație cu Moise care a dat pâinea în pustie, El dă o pâine care nu se termină niciodată.

Hristos vorbește de o realitate superioară, dumnezeiască: „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată”. Cu siguranță aceste cuvinte au șocat foarte tare pe cei care Îi căutau un cusur și cei care Îl admirau au rămas cumva contrariați. Puțin mai încolo se afirmă că mulți L-au părăsit pentru că învățătura Lui era prea grea. Dacă El e pâinea vieții, înseamnă propriu zis că trebuie să mâncăm trupul Lui. Despre această învățătură va fi vorba în vinerea acestei săptămâni (Ioan 6, 48-56). Mai este de menționat că întâlnirea adevărată cu Hristos duce la dispariția foamei și setei. Aceste două nevoi primare, numite în teologie „afecte ale firii trupești”, sunt necesități care trebuie împlinite de toate ființele vii. Trupul se întreține prin hrana trupească. Dar omul duhovnicesc, acela care depășește nevoile trupului, poate depăși la un moment dat chiar și constrângerile primordiale ale ființării materiale. Pe muntele Carantaniei, când Iisus a fost ispitit de vrăjmașul să transforme pietrele în pâini, Domnul i-a răspuns că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Aceasta ne face să înțelegem, pe de o parte, semnificația postului, iar pe de alta, că grija primară nu ar trebui să fie așa-numita necesitate primară - consumul alimentar, ci Dumnezeu. Maria, spunea o dată Domnul, „și-a ales partea cea bună” (Luca 10, 42) și nu Marta care slujea, pentru că a fi cu Domnul este începutul veșniciei. 

Hristos este conștient de greutatea cuvintelor Sale și știe că nu va fi crezut. Însă, Își continuă cuvântarea și spune că „tot ce-Mi dă Tatăl, va veni la Mine”, cu alte cuvinte Dumnezeu este Cel care înmoaie inimile noastre să venim către credință, chiar dacă rațiunea sau materialitatea ne împing de cele mai multe ori spre altceva. „Și pe cel ce vine la Mine nu-L voi scoate afară”, continuă Iisus. Adică El vrea ca „tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”. La Dumnezeu nu este discriminare, El îi iubește pe toți ca pe copiii Săi. Iar Iisus Hristos, Care S-a pogorât din cer, face voia Tatălui, aceea de a-i aduce pe toți în împărăția Sa. Literal, „aceasta este voia Celui ce M-a trimis, ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd nici unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi”. 

Din scurtul text biblic al acestei zile reiese că scopul omului este unul mai înalt decât simpla supraviețuire. Necesitățile trupești dispar prin moarte împreună cu materia din care provin. Omul își împlinește menirea însă numai la învierea din ziua cea de apoi, iar aceasta se desăvârșește prin credința în Hristos Cel trimis de Tatăl și prin credința în Învierea Lui.