Bifez dependențe acceptate social, considerate „onorabile”: tocmai mi-am cumpărat bilet pentru o excursie în afara țării; bloggerii de travel sunt prietenii mei cei mai buni; trăiesc mereu cu următoarea destinație în minte, un nou loc, o nouă fericire; sportul face parte din viața mea de ceva ani, iar zilele în care nu reușesc să-l fac se soldează cu emoții de vinovăție de parcă aș fi bodybuilder, nu psiholog; nu mai vorbesc de pasiunea, pe alocuri irealistă, și preocuparea continuă după o alimentație cât mai curată, cât mai aproape de natură, cât mai nutritivă; mă trezesc cu podcasturi în urechi și ele sunt prezente cu mine pe parcursul tuturor așa-numiților timpi morți din zi, precum deplasare, curat în casă, gătit, sport sau spălat pe dinți; mereu mintea mea procesează o idee, un plan, ceva de care să se agațe la sfârșitul zilei.

„Onestitatea emoţională”

Pe undeva, știu și simt că ceva este greșit cu toată alergarea aceasta.

Cum ar arăta viața mea fără toate acestea? Habar nu am – ar fi prea multă liniște, probabil, iar mintea mea are nevoie încontinuu de activitate, de a face, de a fi, de a alerga după următorul obiectiv, de a bifa trepte ale împlinirii intelectuale, fizice, emoționale, experiențiale. Ce s-ar întâmpla cu viața mea dacă m-aș opri din alergatul zilnic după mai mult și mai bine şi m-aş întreba cine sunt? Ce mă doare? De ce fug? „Onestitatea emoțională este așa de grea, pentru că suntem în multe situații deconectați de noi și ceilalți, doar supraviețuim, ca și cum am fi legați la ochi, în ceață”, mai scrie Domnica Petrovai.

Cât de greu e să stai cu tine? Să te conectezi cu tine? Poate descoperi că un pahar de gin aruncă relaxarea peste minte și astfel începi să te simți confortabil cu tine, dar aceasta nu este o soluție sustenabilă. La fel e și cu orice îți linișteşte mintea și inima pentru câteva clipe. A nu te opri din a face lucruri înseamnă compulsie la acțiune, la fel cum compulsia la fugă este desprinderea de ce ne tulbură, iar compulsia la îngheț este dorința de a nu face nimic (procrastinare cronică).

Dependențele reprezintă o fugă continuă de noi înşine, de ceea ce simțim. O fugă dinspre durere spre conectare. Toate acestea sunt răspunsuri la traumă. Nu este necesar nici să ne cufundăm în acțiune, nici în fugă, nici în procrasinare – întoarcerea în corp, cu grijă și blândețe, tasează drumul vindecării. Este un proces în care îți recomand să te angajezi cu toată responsabilitatea și determinarea.

Stai cu emoția ta, oricât de incomodă s-ar simți ea. E nevoie să o înțelegi, să o explorezi, să o simți. Este tot ce vrea: să fie văzută, auzită, simțită. Când suntem adulți ne este atât de greu să stăm cu emoția noastră negativă, pentru că nimeni nu a stat cu ea când eram copii: să nu o minimalizeze, să nu o judece, să nu ne distragă de la ea. Astfel, noi am primit mesajul că nu putem tolera emoții negative.

Speranța există, iar mesajul cel mai grăitor în acest sens este atunci când răsare soarele dimineața și pentru tine. Elif Shafak a scris atât de profund în cartea „Cele 40 de legi ale iubirii”: „Crezi că nu mai poți trăi. Crezi că lumina sufletului tău s-a stins și că vei rămâne pentru totdeauna în întuneric. Dar când ești înghițit de această întunecime deasă, când amândoi ochii îți sunt închiși pentru lume, un al treilea ți se deschide în inimă. Și abia atunci ajungi să-ți dai seama că vederea și cunoașterea lăuntrică se bat cap în cap. Nici un ochi nu vede atât de limpede și de pătrunzător ca ochiul iubirii. După mâhnire vine un alt anotimp, o altă vale, un alt tu. Iar iubitul care nu e de găsit nicăieri, începi să-l vezi pretutindeni”. Tu exiști aici și acum. Tu contezi. Ce simți contează.

Convingeri care ne sabotează

Biologul Bruce Lipton de la Universitatea Stanford scrie: „Celulele, ca întregul organism uman, pot să se afle fie în modul defensiv, fie în modul de creștere, dar nu în ambele”. Nu poți fi și în modul de supraviețuire, și într-un proces de dezvoltare. Biologia convingerii ne arată că putem să ne eliberăm de stresori exteriori și la un moment dat aceștia pot scădea în intensitate, dar e nevoie să ne eliberăm de tirania convingerilor și stresul intern, generat de convingeri disfuncționale.

„Trebuie să fii puternic(ă)”. Este în regulă să simți că ai momente de slăbiciune, îți este greu, vrei să abandonezi. A fi puternic nu înseamnă a nu-ți arăta vulnerabilitățile, ci a ști care-ți sunt punctele forte și punctele slabe. Nu este bine pentru mine să fiu furios(ă) – deși în multe medii culturale sau religioase trăirea furiei nu este permisă, este important să știi că furia este emoția nedreptății, emoția unei tristeți întârziate sau emoția pierderii. Dă-ţi voie să o simți, pentru că așa vine vindecarea.

„Sunt responsabil(ă) pentru întreaga lume”. Principala ta responsabilitate, dacă nu ai copii minori, este de a avea grijă de tine sub aspect emoțional, rațional, intelectual, fizic și spiritual.

„Nu sunt dorit(ă), nu sunt iubit(ă)”. Te sfătuiesc să renunți la această convingere care te sabotează în relațiile personale și profesionale. Ești iubit(ă) și ești dorit(ă), ai un scop și un rol în această lume.

„Nu exist dacă nu fac ceva, trebuie să îmi justific existența”. Am ajuns să ne definim existența în funcție de ce obiective atingem, uitând că tot ceea ce facem în exterior este necesar să fie o expresie a plenitudinii sufletești.

Poate simți vinovăție când te gândești să faci ceva pentru tine, amintește-ți atunci ce scria Gabor Maté: „Pentru mulți oameni, vina este un semnal că au ales să facă ceva pentru ei înșiși. Îi avertizez pe cei mai mulți oameni cu afecțiuni medicale grave că probabil ceva este în dezechilibru dacă nu se simt vinovați. Ei încă își plasează propriile nevoi, emoții, interese la urmă”.

O emoție negativă nu este o emoție rea, ci o emoție care îți comunică un mesaj despre tine sau despre ceilalți: ceva din mediul tău intern sau extern necesită schimbare. Asumă-ți responsabilitatea. Asumă-ți schimbările care se impun.

Viața este despre evoluție și progres, despre cunoaștere, înțelepciune și iubire. Lumina speranței să ne ghideze acest drum.

Sursa: ziarullumina.ro