O radiografie morală asupra lumii contemporane ne arată că omul zilelor noastre, tot mai preocupat de cele materiale, trăieşte, adeseori, un sentiment de izolare şi de însingurare. Activităţile lui, tot mai numeroase şi consumatoare de timp, îl fac să neglijeze aspecte esenţiale ale vieţii sale: relaţia cu cei apropiaţi: familie şi prieteni, ori viaţa spirituală.

În perioada sărbătorilor, acest sentiment tinde să se adâncească, pe fondul singurătăţii şi al lipsei de sens şi rost spiritual. Din această cauză, numărul tentativelor de suicid creşte alarmant, unele dintre ele finalizându-se într-un mod tragic.

Încercând să asiste şi să ajute sufletele triste şi însingurate, aflate în situaţii limită din viaţă, Spiritualitatea Ortodoxă propune mijloace eficiente de luptă împotriva duhului tristeţii şi a depresiei, spre dobândirea păcii lăuntrice şi a liniştii interioare.

Dintre acestea, cele mai importante sunt:

1.Conştientizarea efectelor negative ale acestei patimi blestemate. Cel aflat într-o astfel de stare sufletească trebuie să se gândească la efectele ei nefaste. Pe de o parte, starea sa de profundă nemulţumire şi negativism îi întunecă viaţa şi îi amărăsc existenţa, după cum şi prietenii sau persoanele cele mai apropiate, oricât de binevoitoare ar fi ele, de la un timp se îndepărtează şi evită o astfel de companie, cautând, la rândul lor, persoane care să le fie un sprijin în viaţă.

2. Conştientizarea nevoii de ajutor şi solicitarea acestuia. De multe ori, sufletul deprimat, caracterizat de atonie, ahedonie, afazie, nu este capabil să-şi identifice şi nici să urmărească fidel şi consecvent obiectivele sale, voinţa fiindu-i paralizată, inconsecventă şi incapabilă să finalizeze scopurile propuse. Din această cauză, persoana deprimată trebuie să solicite ajutor din partea celorlalţi: familie, duhovnic, prieteni, medic, psiholog.

3. Descoperirea frumuseţilor lumii create de Dumnezeu şi a culmilor vieţii creştine. Pentru credinţa creştină, lumea este o capodoperă, un imn grandios, care  vesteşte iubirea infinită a lui Dumnezeu. Contemplarea naturii, cu frumuseţile ei, ce nu pot fi reproduse nici măcar în parte, de cei mai inspiraţi artişti, precum şi meditarea la adevărurile de credinţă creştin-ortodoxe au capacitatea de a-i oferi omului sprijin şi speranţă. Credinţa noastră este o credinţă a iubirii şi a comuniunii, în care toţi suntem fraţi şi surori în Domnul, copiii preaiubiţi ai aceluiaşi Tată Ceresc, Bun şi Iubitor. Scopul vieţii creştine îl constituie mântuirea sau îndumnezeirea, obţinută printr-o împreună-lucrare a omului, cu ajutorul covârşitor al lui Dumnezeu. Indiferent de mulţimea şi gravitatea păcatelor sale, omul are posibilitatea de a se pocăi şi de a se întoarce, până în ultimele clipe ale vieţii sale. Pe bună dreptate, se spune că iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu este infinit mai mică decât iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos, de pe pământ şi că nu este păcat care să nu aibă iertare, dacă există căinţă sinceră.

4. „Filosofia vieţii”, adică meditarea asupra adevăratelor bucurii, de natură spirituală, în comparaţie cu motivele de ordin material, trecătoare şi pieritoare, ce stau, cel mai adesea, la baza supărărilor, neîmplinirilor şi a frustrărilor noastre. Astfel, omul înţelege că poate fi bogat spiritual, chiar şi în cea mai cruntă sărăcie materială şi că adevăratele comori sunt cele ale spiritului. Lumea aceasta nu are nevoie de comori materiale, ci de valori spirituale. La fel, grijile sunt o formă de necredinţă şi ateism, pentru că, dacă am crede neabătut în Dumnezeu, am înţelege că atât evenimentele frumoase, bune şi uşoare, dar şi cele dureroase şi dificile, sunt apeluri ale lui Dumnezeu, spre trezire şi mântuire.

5. Credinţa statornică în ajutorul lui Dumnezeu. Numele ebraic al Mântuitorului – Emanuel – înseamnă „Cu noi este Dumnezeu”. Dacă am avea conştiinţa că „în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (F. Ap. 17, 28), dacă le-am privi pe toate, fie bune, fie rele, ca pe nişte probe morale, pe care trebuie să le depăşim, pentru dobândirea mântuirii noastre, grijile şi încercările noastre ni s-ar părea mult mai uşoare.

6. Încrederea în Providenţa divină sau purtarea înţeleaptă de grijă a lui Dumnezeu, faţă de noi, căci „nici un fir de păr din cap nu se mişcă fără voia Tatălui Ceresc” (Luca 12, 7). Dacă Dumnezeu îngăduie ca asupra noastră să vină unele încercări, acestea sunt pe potriva sau după puterile noastre de a le purta şi depăşi şi spre a noastră mântuire. De asemenea, meditând la încercările mult mai grele ale celor sfinţi, vom dobândi putere şi capacitate să înfruntăm necazurile fără de voie şi tristeţea cea ucigătoare de suflet.

7. Spovedania la un Părinte duhovnicesc iscusit, exteriorizarea gândurilor depresive şi a trăirilor negative. Mărturisirea păcatelor, a gândurilor, temerilor şi a neîmplinirilor noastre unui astfel de „director de conştiinţă” are puterea de a aduce sufletului linişte şi pace, după cuvântul Sfântului Isaia Pusnicul: „Primeşte sfatul părinţilor tăi şi vei trăi totdeauna în odihnă”.

8. Citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor duhovniceşti, în care aflăm numeroase pilde de răbdare în suferinţă şi tristeţe, precum Dreptul Iov, din Vechiul Testament; şi sfinţii Legii Celei Noi.  Biruinţa lor ne dă şi nouă putere şi speranţă. Martirii, mucenicii şi sfinţii care s-au nevoit întru credinţă ne oferă modele sublime de viaţă şi trăire creştină, chiar şi în cele mai grele încercări.

9. Cultivarea bucuriei sfinte şi a optimismului creştin. Primele cuvinte pe care le-a adresat Mântuitorul Hristos, înviat a treia zi, din morţi, au fost: „Pace vouă!” şi „Bucuraţi-vă!”. Credinţa creştină este o credinţă a bucuriei şi a încrederii în ajutorul lui Dumnezeu. În viaţa unui bun creştin, există o armonie fiinţială între gândurile sale, cuvintele şi faptele sale şi între toate acestea şi idealurile înalte ale vieţuirii creştine. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel, în I Tesal. 5, 16-18, ne dă următorul sfat: Bucuraţi-vă pururea! Rugaţi-vă neîncetat! Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Iisus, cu privire la voi”.

10. Rugăciunea stăruitoare, de cerere a milei şi ajutorului lui Dumnezeu, spre depăşirea şi înlăturarea patimii tristeţii. Mai presus de toate acestea mijloace, taina rugăciunii este cea mai puternică armă de înfruntare a necazurilor şi a încercărilor. Marea minune, pe care o lucrează rugăciunea curată şi sinceră, în sufletul omului, este aceea că îi dă celui întristat convingerea că nu este singur şi uitat, aruncat într-o lume ostilă şi într-o viaţă absurdă. Dumnezeu, Tatăl Cel Ceresc, pe Care Îl cheamă în rugăciune, este alături şi îl ajută. Când toţi şi toate ne părăsesc, Singurul Care rămâne alături de noi este Bunul Dumnezeu, Cel ce ne este tuturor Tată şi Frate, Prieten bun şi Confident intim, în clipele de singurătate şi în ceasurile de întristare.

Cultul bisericesc şi în mod deosebit Sfânta Liturghie întăresc, în cei care le trăiesc sincer, sentimentul comuniunii. Tot astfel, rugăciunea personală, sinceră şi stăruitoare, este socotită de Sfântul Ioan Scărarul a fi „secure împotriva deznădejdii”. Astfel, în momentele de cumpănă din viaţă, participarea la Sfintele Slujbe, precum şi rugăciunea individuală, împlinită în cămara sufletului, aduc mângâiere lăuntrică şi alinare sufletească.

La aceste remedii sau medicamente duhovniceşti, ştiinţa contemporană mai adaugă: exerciţiul exprimării recunoştinţei sau a gratitudinii, faţă de Dumnezeu, de persoanele providenţiale şi momentele de binecuvântare din viaţa noastră; cultivarea optimismului, prin observaţii, afirmaţii şi gândire pozitivă; evitarea autoanalizării excesive şi a comparaţiilor sociale, cu alţii; actele de binefacere materială şi spirituală, căi de dobândire a stării de bine sufletesc; cultivarea relaţiilor sociale, cunoscut fiind faptul că un prieten bun, precum ne încredinţează Sfântul Ioan Gură de Aur, este un al „doilea eu” şi că alături de o astfel de persoană, suntem capabili să înfruntăm arşiţa şi gerul, străinătatea şi singurătatea, iar în absenţa lui, nici ţara nu ne mai este ţară, nici casa nu mai este casă; dobândirea rezilienţei, conaţiei şi anduranţei, adică a capacităţii de a înfrunta evenimentele dificile şi dureroase din viaţă, extrăgând partea lor pozitivă, spre folos spiritual; iertarea celor ce ne-au greşit, de şaptezeci de ori câte şapte, după cuvântul Mântuitorului (Mt. 18,22).

Părintele Teofil Pârâian, spunând: „Gândiţi frumos!”, în ciuda neputinţei sale fizice, recomanda înfruntarea necazurilor şi depăşirea stărilor de tristeţe, iar Sfântul Paisie Aghioritul, el însuşi suferind de cancer, îndemna, în acelaşi sens, la dobândirea artei de a gândi frumos.

Cu o astfel de gândire duhovnicească, ancorat permanent în speranţa creştină, prin credinţă puternică şi rugăciune stăruitoare, sufletul creştin, necăjit şi întristat vede în toate evenimentele vieţii, fie bune, fie rele, purtarea de grijă înţeleaptă şi mila infinită a lui Dumnezeu, spre fericire veşnică şi mântuire.

Şi, ca o încurajare finală, cuvintele Mântuitorului: „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine, pace să aveţi. În lume, necazuri veţi întâlni. Dar, îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33), dar şi cele ale Fericitului Augustin, care, întâlnindu-şi un prieten distrus, ce îşi pierduse familia şi averea, i-a spus: „Cântă şi mergi mai departe. La capătul drumului, te aşteaptă Hristos!” sau, mai degrabă: „Roagă-te şi mergi mai departe. La capătul drumului, te aşteaptă Hristos!”.