Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Iar despre ziua aceea și despre ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din Cer, nici Fiul, ci numai Tatăl. Luați aminte, privegheați și vă rugați, că nu știți când va fi ziua aceea. Este ca un om care a plecat în altă țară și, lăsându-și casa, a dat puterea în mâna slugilor, dând fiecăruia lucrul lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze. Privegheați, dar, că nu știți când va veni stăpânul casei: seara, sau la miezul nopții, sau la cântatul cocoșilor, sau dimineața; ca nu cumva, venind fără de veste, să vă afle pe voi dormind. Iar ceea ce vă zic vouă, zic tuturor: Privegheați! Și după două zile erau Paștile și Azimele. Și arhiereii și cărturarii căutau cum să-L prindă cu vicleșug, ca să-L omoare. Dar ziceau: Nu la sărbătoare, ca să nu fie tulburare în popor. (Marcu 13, 31-37; 14, 1-2) (Joi în săptămâna a 34-a după Rusalii)

Textul cuprins în pericopa acestei zile încheie cuvântul Domnului Hristos despre semnele sfârșitului vremurilor și venirea a doua a Fiului Omului. Evanghelia citită în ziua precedentă se încheie misterios cu afirmația că „nu va trece neamul acesta” până se vor împlini semnele anunțate (Marcu 13, 30). Acesta este motivul pentru care primele comunități creștine așteptau ca a doua venire a Domnului și sfârșitul lumii să se întâmple foarte curând. După cum aminteam în zilele precedente, în cuvintele Mântuitorului, așa cum învață numeroși exegeți creștini, este vorba pe de o parte despre un înțeles imediat, care s-a referit la dărâmarea Ierusalimului în anul 70 și împrăștierea populației evreiești în întregul imperiu, însă fiind un cuvânt profetic, pe de altă parte el are și un înțeles cu dimensiune universală și se referă chiar la vremurile cele din urmă. În acest context, Domnul atenționează pe ucenici, iar prin intermediul lor pe creștinii tuturor generațiilor, că ziua și ceasul când toate se vor petrece rămâne în esență necunoscut, deși semnele anunțate sunt indicii ale apropierii timpului. 

Orice încercare omenească, orice calcul care s-a făcut de-a lungul timpului de către mulți, s-au dovedit  cel puțin inexacte. Din moment ce „nici îngerii din ceruri” nu știu când va fi a doua venire, ba chiar nici Însuși Fiul, El fiind chiar subiectul acestui eveniment, atunci cercetarea și calcularea momentului când va veni sfârșitul lumii sunt inutile. Dar aproape involuntar apare și întrebarea, care este motivul acestui mister. Iar mai departe, poate fi chestionat de ce anume doar Tatăl știe despre acest moment, deși știm că nu există separație între Tatăl și Fiul, astfel devine stranie afirmația că nici măcar Fiul nu știe „despre ceasul acela”. La aceste întrebări se poate răspunde ținând cont de iconomia proniei divine, adică de gândul dumnezeiesc, care nu este definibil în termeni omenești. Adică nu se poate aplica lui Dumnezeu atributul de „parolist”, în sensul omenesc, cu privire la dreptatea Sa. Să se afirme, de pildă, tot ce a promis trebuie respectat la modul cel mai literal, sau chiar mai grav, să Îi fie imputat astfel că nu Și-ar ține promisiunile. În lumea monahilor există vorba înțeleaptă că Sfintele Liturghii ce se săvârșesc zilnic țin încă lumea în picioare. Cu alte cuvinte, Dumnezeu întârzie timpul când va veni să ne judece pe toți, atâta vreme cât oamenii încă se roagă pentru iertare și ispășirea păcatelor. Dumnezeu Se îndură iar și iar, dând o șansă de îndreptare, atâta vreme cât mai este cineva care să se roage pentru primirea acestei șanse. Ca și în vremea când Avraam a rugat pe Domnul, la stejarul Mamvri, să cruțe Sodoma și Gomora dacă mai sunt măcar zece oameni drepți în aceste cetăți (Facere 18, 32), tot la fel și în cazul vremurilor din urmă, Domnul își amână dreapta Sa judecată și așteaptă, răbdător ca nimeni dintre noi, întoarcerea. 

Faptul că Dumnezeu „întârzie” venirea Sa nu înseamnă însă că ne putem culca „pe-o ureche”, fiindcă mai sunt încă mănăstiri și biserici în lume, precum și oameni care se roagă. După o vorbă înțeleaptă,  păstrată de la bătrâni, sfârșitul lumii este – pentru fiecare om – momentul când va muri. Aceasta se întâmplă fiindcă, după moarte, nimeni nu mai poate lucra la îndreptarea sa. Dar, chiar și așa, prin rugăciunile Bisericii se mai găsește îngăduință la Dumnezeu pentru cei adormiți. 

După cum mai adaugă Domnul Hristos în Evanghelia acestei zile, „Stăpânul casei” e ca și plecat departe. Dar poate veni oricând, chiar în miez de noapte, iar atunci trebuie să găsească slugile priveghind și nu dormind. Inspirați de aceste cuvinte, un imnograf bisericesc a scris o frumoasă cântare intonată în Săptămâna Mare, la Denii: „Iată Mirele vine și fericită este sluga care va fi aflată priveghind...”. Acest avertisment al Domnului cu privire la priveghere, adică la eternă pază a bunei rânduieli a vieții, încheie cuvintele lui Iisus despre a doua Sa venire. Deși rânduite a se citi într-o zi situată la nouă săptămâni distanță de Sfintele Paști, de fapt, aceste cuvinte au fost rostite de Mântuitorul chiar în săptămâna Sfintelor Sale Pătimiri, cu două zile înainte de Paștile evreilor. Atunci, conducătorii templului și cărturarii căutau să Îl prindă, dar și ei așteptau să treacă praznicul, ca să nu facă tulburare în popor. Într-un final, Domnul S-a dat pe Sine Însuși, după cum mărturisim cu toții în Crez și, precum și preotul la prefacerea Sfintelor Daruri. S-a jertfit pe Sine chiar înainte de acest praznic pentru a chema mai repede lumea la mântuirea pregătită din veci. Dumnezeu este, prin urmare, de două ori milostiv: pe de o parte, amână mereu și mereu aspra judecată, din milă față de noi, însă, pe de altă parte, Își grăbește moartea jertfelnică pentru noi, tot din marea Sa milostivire, ca să ne învieze cât mai degrabă.