Citind din viețile sfinților, descoperim adesea că unii dintre aceștia, în special dintre cuvioșii care s-au nevoit în singurătate, în rânduială de rugăciune și post aspru, au ajuns la vârste foarte înaintate, de parcă Dumnezeu „i-a uitat” pe pământ. Avva Pavel Tebeul, cel cunoscut de Ortodoxie drept primul monah, îi mărturiseşte lui Antonie că are 119 ani. Avva Antonie însuşi a trăit 105 ani, aşa cum aminteşte biograful său, Sfântul Atanasie al Alexandriei, Simeon Stâlpnicul din Siria, 100, Teodosie, cel cunoscut ca întemeietorul vieţii de obşte din Palestina, 105, Macarie Egipteanul şi Eftimie cel Mare din Palestina, câte 97, iar Avva Ilie, 100. Cu toate acestea, longevitatea nu e neapărat al vieții binecuvântate de Dumnezeu. Amintind de efemeritatea vieții omenești, psalmistul scrie că „Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani. Iar de vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere…” (Ps. 89, 10-11). Tot astfel, avem în amintirea Bisericii și bărbați cu viață sfântă care nu au ajuns la vârstele bătrâneții. Evagrie Ponticul nu a trăit mai mult de 50 de ani, starețul tabenisiot Pahomie cel Mare, doar 59, Sfântul Vasile cel Mare, 49, iar după el, Sfântul Ioan Gură de Aur, 63. Cunoscuta Sfântă Cuvioasă Parascheva de la Iaşi a trăit şi ea doar 25 sau 27 de ani. Viaţa tuturor acestora, fie îndelungată sau mai scurtă, a fost dusă întotdeauna în necontenita căutare a lui Hristos cu dorul de a ajunge cât mai curând la întâlnirea nemijlocită cu El.

După ce, la 3 februarie, este prăznuit Dreptul Simeon, cel care L-a întâmpinat pe Pruncul Iisus la Templul din Ierusalim pe când avea, după tradiție, 360 de ani și a rostit rugăciunea „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne…” arătând prin aceasta că bătrânețea înseamnă printre altele și o povară, la o săptămână distanță Biserica pomenește pe un alt sfânt cu viață îndelungată: 113 ani care probabil nu s-ar fi încheiat prea curând dacă marele ierarh nu ar fi primit cununa muceniciei: este vorba despre Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie, Episcopul Magnesiei.

În vremea muceniciei sale (anul 202 după Hristos), cetatea Magnesia era unul dintre cele mai importante centre urbane ale Asiei Mici (azi Manisa, în Turcia apuseană) și, impicit, aici se găsea o importantă comunitate creștină. Vestea despre credinţa venerabilului episcop a ajuns la guvernatorul Lucian. Adus din poruncă la judecată de generalul Luchie, sfântul a mărturisit pe Hristos şi a refuzat închinarea la idoli. Vârsta înaintată nu a fost considerată „circumstanță atenuantă” în acuzații, ci dimpotrivă un motiv în plus pentru grele torturi, astăzi de neimaginat: i s-a  rupt carnea cu cârlige de fier şi a fost jupuit de piele, dar sfântul spunea chinuitorulor: „mulţumesc fraţilor, că mi-aţi reînnoit sufletul care doreşte să se unească cu veşnicia!” Impresionați de curajul lui, soldații Porfirie şi Vaptos, precum şi trei femei martore au crezut și ei în Hristos şi au fost decapitați.

Chinuit de mânie, Luchie a luat el însuși instrumentele de tortură pentru a răni pe sfânt, dar mâinile i-au căzut ca secerate de sabie, rămânând agățate de trupul ciopârțit al episcopului, iar gura i s-a întors la ceafă atunci când l-a scuipat pe mucenic. Rugându-se sfântului să îl ierte, Luchie a fost vindecat, iar apoi a căzut la picioarele mărturisitorului cerându-i botezul.

La scurtă vreme după înfricoșătoarea întâmplare, împăratul Septimiu Sever (193-211) a aflat de sfânt și a ordonat să fie adus în Antiohia. Soldaţii i-au legat barba în jurul gâtului şi l-au tras de ea pe drum, apoi i-au înfipt un piron în trup, iar Sever a poruncit să îl ardă câte puțin. La cererea împăratului de a arăta puterea lui Dumnezeu, sfântul a înviat un tânăr şi a exorcizat un om chinuit de 35 de ani, iar Galinia, fiica împăratului, s-a creştinat zdrobind cu mâinile ei idolii dintr-un templu. Nu a fost destul pentru împărat, care a ordonat să-i zdrobeascã sfântului gura cu pietre şi să îi ardă barba.

După alte chinuri, marele ierarh a fost condamnat la moarte prin decapitare. În timpul rugăciunii dinainte de moarte, cerurile s-au deschis şi bătrânul episcop a văzut pe Domnul împreună cu îngerii săi, pe care L-a rugat să dea pace acelui loc și să îl ferească de foamete și boli pe vecie.

Vârsta și-a spus în cele din urmă cuvântul, sau poate mila lui Dumnezeu pentru cei iubiți ai săi: Sfântul Haralambie a murit înainte de a fi executat, în ziua de 10 februarie anul 202, iar Galinia, fiica împăratului, i-a îngropat trupul cu multă cinste.

Până astăzi, Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie este cinstit de creștini ca ocrotitor al animalelor și al ogoarelor și i se închină rugăciuni pentru izbăvirea de foamete și boli. Bulgarii îl socotesc ocrotitorul albinelor. Racla cu moaștele sale se află în mănăstirea Sfântul Ștefan din Meteora (Grecia), iar părticele din sfintele sale relicve se găsesc în numeroase biserici și mănăstiri din întreg spațiul ortodox.