Păziţi-vă de împătimirea faţă de îndrumător! Mulţi nu s-au ferit, şi au căzut împreună cu îndrumătorii lor în cursa diavolului. Sfatul şi ascultarea sunt curate şi plăcute lui Dumnezeu doar atâta timp cât nu sunt spurcate de împătimire. Împătimirea face din omul iubit un idol: Dumnezeu Îşi întoarce faţa cu mânie de la jertfele aduse acestui idol. Şi se pierde în zadar viaţa, pier faptele cele bune ca buna mireasmă de tămâie pe care o împrăştie viforul sau o acoperă o putoare. Nu faceţi loc în inima dumneavoastră pentru nici un idol!

Şi tu, îndrumătorule, păzeşte-te de păcat! Nu-L înlocui cu tine însuţi pe Dumnezeu în faţa sufletului care aleargă la tine! Urmează pildei Sfântului Înaintemergător: caută doar să crească Hristos în ucenicii tăi. Când El va creşte, tu te vei micşora: văzându-te micşorat datorită creşterii lui Hristos, umple-te de bucurie. Această purtare va face să adie asupra inimii tale o pace minunată: vei vedea în tine împlinirea cuvintelor lui Hristos: cel ce se smereşte pe sine va fi înălţat (Mt. 23, 12).

Fericiţi cei ce urmează cu lepădare de sine adevăratei învăţături evanghelice, care s-au lepădat de împlinirea poftelor trupului şi poftelor duhului! Poftele trupului căzut sunt păcătoase: păcătoase sunt şi poftele sufletului căzut. Acesta caută peste tot să-şi realizeze „eul” propriu, să devină o fiinţă aparte, de sine stătătoare, care se bucură de întâietate, de dragul căreia trebuie să existe toate celelalte. Evanghelia cere ca această viaţă să fie omorâtă, ca omul să-L recunoască pe Dumnezeu, drept Dumnezeu şi să se pună pe sine însuşi la locul său. După omorârea vieţii nebuneşti, închipuite, care nu există de fapt, poate apărea viaţa adevărată, cu preaîmbelşugată simţire a fiinţării: viaţa în Dumnezeu.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 185-186)