Suntem în Duminica prin care re-începem lectura Vieții Mântuitorului. Oricât de ciudat ar părea, o luăm de la capăt, an după an, să înțelegem. Pe cât ne este cu putință și cât încercăm să ne luminăm cu înțelegerea. Ivirea îndată după Evangheliile ce ne vestesc Învierea Domnului – de câteva Duminici repovestim în text evanghelic și liturgic marea Bucurie a Învierii – a acestui text, cu Vindecarea slăbănogului de la Vitezda (Ioan 5, 1-15) poate intriga pe acela care nu știe modul în care Evangheliarul prisosește în pedagogia învățării conținuturilor legate de Mântuitorul. 

Suntem la Ierusalim. Evanghelia subliniază că era „o sărbătoare a iudeilor”. Suntem, desigur, în preajma Porții Oilor, adică a locului prin care erau aduse spre Templu animalele spre Jertfă. Altfel spus, după cheia exegezei ioaneice, Cel ce avea să fie adus spre Jertfă – Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1, 36) – intră în Scăldătoarea unde mieii de jertfă la Paști treceau prin apă pentru a fi aduși curați la Altar. După Sfântul Ioan Gură de Aur, îi spălau ca să îi vândă cu preț mai bun. Aici se află fixată întâlnirea dintre Domnul Hristos și un slăbănog. În vecinătatea unui izvor taumaturgic. În care oamenii vedeau un înger al Domnului tulburând apa și în tulburarea aceea cine se arunca se vindeca „de orice boală era ținut” (Ioan 5, 4). Nu știu ce este mai importantă aici. Credința mulțimii de bolnavi, nădejdea lor ori dragostea lui Dumnezeu care le oferea o Întâlnire în apa ce-i vindeca? Oamenii care ajutau oameni? Oamenii vindecați care mărturiseau că au trecut prin iadul așteptării – căci de undeva se născuse tradiția acestor vindecări? Pentru că întregul episod este fundamentat de o întâlnire. Prelungind, într-un fel anume, toate Întâlnirile dintre Domnul Cel Înviat și ucenicii Săi. 

De astă dată Dumnezeu-Omul se vădește a provoca Întâlnirea. Slăbănogul singuratic nu are nicio șansă la a prinde tulburarea apei. Era acolo de treizeci și opt de ani sau pe-aproape. Este posibil ca Mântuitorul, în vizitele Sale de copil și apoi adolescent, la bunicii dinspre Maica Sa – unde după Tradiție își afla găzduire – să-L fi văzut deseori pe om. Îi știa neputințele și știa, desigur, taina apei de la Vitezda. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că Bunicul Său, Dreptul Ioachim, era oarecum legat de Scăldătoarea Oilor, răspunzând, cu autoritate duhovnicească, de locul acela. Nu este exclus, așadar, ca Mântuitorul să-l fi cunoscut. Mai ales că Ioan însuși subliniază: „știind că este așa de multă vreme” (Ioan 5, 6). Observăm că întrebarea sa este cât se poate de concisă: „Voiești să te faci sănătos?”. Nu ca și cum nu ar fi știut de ce este omul acolo. Ci obligându-l duhovnicește să asume conlucrarea cu El. Căci nu îngăduie Hristos să împlinească viața noastră fără noi. Și omul simte asta. Mântuitorul, ca în cazul tuturor învierilor din Evanghelii (Fiul văduvei din Nain, fetița din Capernaum ori prietenul Său, Lazăr) nu ține un discurs de motivare și nici nu folosește cuvinte de convertire. Dinaintea suferinței și a morții iminente discursurile noastre nu țin și Mântuitorul ne dovedește. El poruncește vindecarea și învierea. O asumă ca un Stăpân, nu ca unul dintre filozofii bolii ori ai morții – ar merita citit discursul filosofului Epicur dinaintea morții, un discurs frumos dar care... nu vindecă. 

Cuvintele Domnului sunt, așadar, poruncă: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă” (Ioan 5, 8). Și, în ciuda evidentei vindecări, reacția iudeilor este definitorie pentru toți cei care cred mai mult în religie decât în credință. Nu sunt doar supărați cât mânioși. Ei care, în fapt, nu mișcaseră de 38 de ani niciun deget pentru slăbănog, sunt deranjați. Vindecarea venise într-o zi de sabat. Probabil că erau ocupați cu propriile ritualuri și rataseră minunea. Așa cum vor fi foarte atenți în Vinerea Răstignirii să nu se spurce intrând în locuința romanului ca să poată mânca Paștele. Asta în timp ce strigau „Răstignește-L!” pe unul dintre ei. Așa cum vor fi atenți să Îl coboare pe Iisus de pe Cruce până apune soarele. Ca apoi, cu simțul datoriei religioase împlinite, să meargă în pace să mănânce Mielul Pascal. Spălat tocmai în apa Vitezdei. Lângă ale cărei tulburări Dumnezeu-Omul a dovedit că omul Îl are de partea sa în suferințe. Chiar dacă omul-slăbănog nici măcar nu știe cine îl vindecă (Ioan 5, 13). Pentru că Dumnezeu-Omul se retrăsese între oameni. Pentru liniștea celui vindecat, anchetat de autoritățile nemilostive ale unei religii obsedate de reguli. 

Reacția „oficialităților” – probabil o mână de guralivi ce vor striga peste un timp „Răstignește-L” – e semnificativă pentru perioada pre-pascală prin care am trecut: „Pentru aceasta iudeii prigoneau pe Iisus și căutat să-L omoare, că făcea aceasta Sâmbăta” (Ioan 5, 16). A-l prigoni pe un om este împotriva Legii dar a-L prigoni pe Dumnezeu-Omul este sacrilegiu, păcatul acela de neiertat împotriva Duhului Sfânt. Care îi face pe aceia care se credeau slujbașii lui Dumnezeu să se transforme în ucigașii lui prin ură, nemernică și fără rost. Așa se întâmplă cu toți aceia care pierd bucuria credinței. Se fandosesc în măsuri moraliste și de fals conținut duhovnicesc pentru că au pierdut bucuria. Bucurie ca aceea ce va fi cuprins pe slăbănogul cel lipsit de om pentru a se vindeca. Și căruia îi împlinește vindecarea Dumnezeu-Omul. 

Cum va fi fost în dimineața Învierii la scăldătoarea Vitezdei? Când Domnul răspunde că împlinește lucrarea încredințată Lui de Tată reacția cunoscătorilor Legii este una de ură, nemăsurată aroganță și ură: „...căutau și mai mult ca să-L omoare, nu numai pentru că dezlega sâmbăta, ci și pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, făcându-Se pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu” (Ioan 5, 18). Nu era niciun cuvânt mincinos în rostirea Fiului lui Dumnezeu. Dar de unde ar fi putut să știe aceasta cei care transformaseră totul în manipulare și ritual? Rupând oamenii de Cer și lipindu-i de pământ.

Profetic, Domnul vindecă slăbănogul ca pe un Neam întreg. Neamul celor uitați de sisteme la marginea locurilor unde se fac minuni dar la care nu au acces. Prea săraci, prea singuri, prea uitați. De oamenii regulii și ai protocolului. Dar întâmpinați cu iubire de Iubirea Întrupată. În lumina Învierii momentul Vitezda este timpul chemării la a te întâlni cu Hristos Domnul. Oricât de slăbănog ai fi și cât de uitat, oricât de sărac și evitat de toți. El este Aici!