Dumnezeu ca Făcător își iubește întreaga creație, însă omului îi poartă o dragoste aparte. După chipul Său l-a plăsmuit pe om, spre a-l face părtaș bunătății și fericirii Sale. Acest adevăr scripturistic susținut întru totul de rezultatele efectuate asupra firii și moralei umane, omul analizat în întregul său fiind considerat - datorită firii sale raționale - drept făptura întru care firea primește conștiință de sine, care are puterea de a veni la cunoașterea Creatorului său și la comuniunea cu El.

Cu alte cuvinte, omul este pe pământ semnul unirii duhului cu materia și, într-un anume fel, puntea dintre Dumnezeu și lume, veriga ce leagă lumea duhovnicească de cea materială. Această dragoste aparte a lui Dumnezeu face ca asupra omului să se reverse din belșug harul Dumnezeieștii Revelații. Omul este foarte receptiv față de acest har, deoarece este o ființă cu conștiință de sine. Ca persoană conștientă de sine, omul are puterea de a aspira către Făcătorul său și către comuniunea cu Acesta. Dar întrucât năzuința semnalează existența unui gol care necesită a fi umplut, rezultă că omul este receptiv la Dumnezeiasca Descoperire, pentru că nevoia sa se naște din receptivitate.

În consecință, omul poate veni în contact cu Dumnezeu așa cum o persoană vine în contact cu altă persoană.

(Sfântul Nectarie de Eghina, Despre descoperirea lui Dumenzeu în lume, Editura Egumenița 2011, p.5)