În vremea aceea a intrat Iisus în templu și a alungat pe toți cei ce vindeau și cumpărau în templu și a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor care vindeau porumbei. Și a zis lor: Scris este: «Casa Mea, casă de rugăciune se va chema», iar voi o faceți peșteră de tâlhari! Și au venit la El în templu orbi și șchiopi și i-a făcut sănătoși. Și, lăsându-i, a ieșit afară din cetate, la Betania, și noaptea a rămas acolo. Dimineața, a doua zi, pe când Se întorcea în cetate, a flămânzit; și, văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, și i-a zis: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Și smochinul s-a uscat îndată. Văzând aceasta, ucenicii s-au minunat, zicând: Cum de s-a uscat smochinul îndată? (Matei 21,12-14; 17-20) (Vineri în săptămâna a noua după Rusalii)

Templul din Ierusalim era singurul loc unde evreii puteau să aducă jertfă, potrivit Legii vechi. De rugat se rugau acasă sau în zi de sabat alături de toată comunitatea la sinagogă, unde se interpretau Legea lui Moise și cărțile profetice, însă jertfa nu se aducea decât la Ierusalim. Prin urmare, sacrificiul religios presupunea drum lung și anevoios pentru unii iudei. Nu era prea ușor să colinde toată țara cu un miel în spinare sau mânând o turmă de vite pentru a le aduce la templu. Cei mai mulți evrei, desigur, cumpărau animalul de jertfă la poarta sanctuarului, ba mai mult, dacă pelerinii veneau din diaspora, tot acolo își schimbau banii în moneda locală pentru a putea cumpăra animalul de jertfit. Prin urmare, faptul că existau târguri de animale și case de schimbat bani în preajma lăcașului sfânt era un lucru absolut de înțeles. Însă Domnul, ajuns la templu, a constatat că oamenii puseseră pe plan secundar slujirea lui Dumnezeu și se ocupau mai mult cu comerțul. Evanghelistul notează că „vindeau și cumpărau în templu”. Desigur, nu chiar în templu, căci acolo intrau numai preoții, ci în curtea lui exterioară. Dar evlavia dispăruse, oamenii nu se mai concentrau pe apropierea lor de sanctuar cu frică și cu evlavie, ci își continuau afacerile lumești și aici. Se poate presupune că și valoarea jertfei era în funcție de păcatele comise, respectiv după puterea economică a fiecăruia, iar relația credinciosului cu Dumnezeu devenise și ea un fel de târg. Omul se considera iertat de păcate dacă aducea jertfa care credea el că e potrivită. 

Cele descrise mai sus sunt menite să contextualizeze motivul pentru care Mântuitorul Hristos S-a mâniat pe cei de acolo, care uitaseră unde sunt și i-a alungat, răsturnându-le tarabele rânduite. Motivul supărării este un citat profetic de la Ieremia (7, 11): „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari!” (Matei 21, 13). Însă mânia Domnului nu este omenească, păcătoasă, ci dumnezeiască. E binecunoscut că mânia este unul dintre cele șapte păcate capitale, însă aici se aplică cele scrise într-un psalm: „Mâniați-vă, dar nu greșiți” (Psalmi 4, 4). Reacția neobișnuită a Domnului e pilduitoare și evidențiază atitudinea divină în fața profanării, adică a transformării în profan a ordinii divine. Pentru a susține aceasta, este de observat că oamenii, atunci când sunt mânioși, iar imediat vine cineva să îi mai tulbure cu alte lucruri mărunte, izbucnesc și asupra aceluia și fac prăpăd. Nu se întâmplă același fenomen cu Domnul Iisus, Care imediat după acest moment destul de tulburător, vindecă orbi și șchiopi care vin la El.

În partea a doua a textului din această zi, Evanghelistul povestește că Domnul a părăsit incinta templului și a înnoptat în Betania, un sat situat la circa 3 kilometri în afara zidurilor cetății. Iar a doua zi, revenind la Ierusalim, a trecut pe lângă un smochin care nu avea fructe. Atunci Domnul a zis: „De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată”. Acest verset este destul de misterios. Sfântul Evanghelist Marcu adaugă faptul că nu era vremea smochinelor (Marcu 11, 13), astfel devine și mai neclar motivul ca Domnul să Se mânie pe un pom care de la natură nu poate rodi primăvara. Diversele explicații exegetice converg către faptul că Domnul S-a referit la o anume sectă, al cărei simbol era frunza de smochin, anume secta zeloților, a celor care luptau împotriva stăpânirii romane, ducând un fel de război de gherilă cu armata ocupantă. Dar unii cercetători spun că zeloții au devenit o grupare compactă și au luat smochinul ca simbol abia către sfârșitul primului secol creștin. Așadar, misterul rămâne în continuare asupra acestei întâmplări. 

O explicație alternativă este aceea că Domnul arată aici că are putere de viață și de moarte asupra tuturor. În psalmul 103, rostit la vecernie, se spune: „Deschizând tu mâna, toate se vor umplea de bunătăți. Dar întorcându-Ți fața Ta, se vor tulbura, lua-vei duhul lor și se vor sfârși și în țărână se vor întoarce”. Iar dacă un smochin se usucă la cuvintele Lui, cu atât mai mult oamenii care se separă de El și fac din casa lui Dumnezeu „peșteră de tâlhari”. Și cu toate acestea, atunci când noi săvârșim fărădelegi de tot felul, nu suntem pedepsiți aspru sau imediat fiindcă Domnul e „îndelung-răbdător și mult-milostiv” (Psalmi 102, 8). Se mânie pe cei răuvoitori, pe cei bolnavi duhovnicește în mod benevol, dar are milă de orbi și șchiopi, adică de cei care își știu starea și se roagă cu credință să primească vindecarea.