Pornind de la suferinţă ca de la o realitate indiscutabilă la care trebuie să-i facă faţă cel ce are de suferit, indiferent ce crede el despre suferinţă, creştinul poate să aibă faţă de ea două atitudini: una de acceptare şi alta de refuz. O acceptă acela care îi înţelege rostul. O refuză acela care nu-i găseşte sensul. În orice caz, o trăieşte cel care o are, fie că o înţelege sau n-o înţelege, fie că o vrea sau n-o vrea.

Dacă suferinţa este o simplă insuficienţă a firii, gândul cel dintâi al celui ce o are este înzdrăvenirea firii şi înlăturarea suferinţei. Dacă suferinţa este dirijată de sus, dacă ea are un sens divin, ea trebuie acceptată şi folosită în vederea perfecţiunii morale.

Credinţa noastră în Dumnezeu este “biruinţa care a biruit lumea”. Deci este şi biruinţa care biruieşte suferinţa. Oamenii credincioşi, ştiind că “şi perii capului nostru toţi sunt număraţi”, au încredinţarea că şi suferinţa, câtă o au de suportat, le este rânduită de pronia divină pentru păcate spre a lor mântuire şi desăvârşire şi o primesc ca atare. Totuşi, trebuie să recunoaştem că oricare ar fi sensul şi rostul suferinţei, oricare ar fi folosul ei, dorinţa firească a tuturor este să nu aibă de suferit. Biserica se roagă pentru “sănătatea şi mântuirea credincioşilor”. Ea doreşte ca fiii ei să aibă sfârşitul acestei vieţi pământeşti “fără durere”.  Prin urmare, suferinţa o primim, dar n-o dorim. O putem primi ca mijloc de ispăşire, ca mijloc pedagogic, ca mijloc de îmbunătăţire duhovnicească, dar ne-am bucura dacă am putea fi scutiţi de ea.

(Arhim. Ioanichie Bălan,  Ne  vorbeşte  Părintele  Teofil (Pârâian), vol. I, Editura Episcopiei Romanului,  1997,  pp. 65-66)