Toate îi sunt cunoscute dumnezeieştii atotdesăvârşiri, încă înainte de a se face, dar şi până la sfârşitul lor fără de sfârşit. Pentru noi par necunoscute, schimbătoare şi de neînţeles, din pricina variatelor transformări pe care le-a provocat căderea omului, împreună cu purtarea lui neatentă şi vinovată. Chiar dacă toate se supun proniei şi purtării de grijă dumnezeieşti, acestea se schimbă potrivit cu împrejurarea, timpul, locul, persoanele şi cu viclenia de multe feluri a diavolului. Nici un factor nu poate să împiedice sau să anuleze pronia atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu pentru zidirea Sa. Prin lucrările noastre greşite se schimbă, analog cu acestea, doar modurile funcţionării stihiilor lumii.

Voia dumnezeiască sau voinţa dumnezeiască, dacă ne raportăm la aceasta în chip gradual, se manifestă în patru forme. Prima este dumnezeiasca bunăvoire, voia „după bunăvoire”, adică ceea ce Dumnezeu doreşte prin excelenţă. A doua este iconomia, voia „după iconomie”, potrivit căreia Dumnezeu cedează părinteşte, pentru neputinţa noastră. A treia este îngăduinţa, voia „după îngăduinţă”, potrivit căreia Dumnezeu intervine în chip pedagogic, iar a patra şi cea mai de plâns este părăsirea, voia „după părăsire”, atunci când omul trăieşte într-o nesimţire şi împietrire neschimbată şi provoacă părăsirea sa de către Dumnezeu.

Prin mijlocirea voii dumnezeieşti celei de mare cuviinţă se aplică şi stăpâneşte atotmântuitoarea pronie dumnezeiască, chiar dacă a noastră cădere a pervertit dispoziţiile şi modurile „bune foarte” ale echilibrului iniţial. „Cine este înţelept va păzi acestea şi va pricepe milele Domnului.” (Psalmi 106, 43)

Dumnezeu, întrucât pe toate le-a cunoscut mai dinainte, putea să împiedice întreaga peripeţie prin care a trecut omul, însă aceasta ar fi însemnat desfiinţarea libertăţii lui personale. Tocmai pentru că Dumnezeu a cinstitlibertatea, a lăsat alegerea şi preferinţa omului însuşi. Aşadar, omul este răspunzător pentru viaţa sa învolburată şi obositoare, fie din pricina întunecării minţii, fie din pricina pervertirii sale pătimaşe şi a înlăturării discernământului său raţional.

În această stare dureroasă plină de suspine, în care a ajuns omul, de vreme ce în chip firesc a fost despărţit de Dumnezeu, nu lipsesc nici uneltirea şi înrâurirea plină de răutate a lui satana, care are putere în această vale a plângerii a exilului nostru pământesc, drept pe care i l-am cedat noi atunci când am căzut din Rai şi l-am urmat pe el. Ca un „dumnezeu al veacului acestuia” (2 Corinteni 4, 4), potrivit Apostolului Pavel, balaurul adâncului nu conteneşte să-l înşele pe om şi să uneltească împotriva lui prin interminabile pretexte. În special în vremurile noastre, în care exemplul rău a devenit lege şi se transmite instantaneu prin mijloacele care există, este nevoie de mai multă atenţie şi de rugăciune.

Prin urmare, pronia dumnezeiască este autoritatea atotmântuitoare şi susţinătoare şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de zidirile Sale, sensibile şi inteligibile, prezente şi viitoare, acum şi în veşnicie.

Înlăuntrul proniei dumnezeieşti se încadrează şi punerea în lucrare a dreptăţii dumnezeieşti, care intervine atunci când în viaţa omului stăpâneşte ceea ce este iraţional. Astfel, dreptatea dumnezeiască, în calitate de realitate absolută, curmă iraţionalul pentru interesul general al propăşirii omului. Fiecare lucru care există este de la începutul creaţiei sale hărăzit pentru un anume scop. Acest plan dumnezeiesc nu poate fi schimbat deoarece Dumnezeu „toate cu înţelepciune le-a făcut”.

Dacă, însă, naivitatea omenească şi viclenia diavolească provoacă încălcarea scopului iniţial, atunci iconomia cea iubitoare de oameni a lui Dumnezeu, din pricina căinţei omului, se schimbă potrivit cu gradul pocăinţei şi al îndreptării greşelii, iar locul bunăvoirii dumnezeieştii este luat de dumnezeiasca iconomie.

Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se 1 mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4), hărăzeşte toate potrivit cu voia Sa „după bunăvoire”, care nu este nimic altceva decât calea realizării absolute şi fără de greşeală şi care poate să ne dăruiască „cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi” (Efeseni 3, 20). Atunci când omul se înşală sau îşi neglijează datoria, în loc ca Dumnezeu să-i schimbe hotărârea, pentru mila pe care i-a dăruit-o, şi să-l respingă ca pe un vinovat, intervine în mod pedagogic, ca să-l conducă spre îndreptare; acestea sunt, potrivit Sfinţilor Părinţi, aşa-nu-mitele „necazuri pedagogice”. Fără ca Dumnezeu să-Şi schimbe însuşirea părintească, îl îngăduie pe cel ce încalcă legea, însă îl constrânge spre îndreptare. Atunci se aplică aceea că „Dumnezeu pedep­seşte pe cel pe care-l iubeşte şi îl bate cu biciul pe fiul pe care îl primeşte” (Pilde 3, 12). Iconomia lui Dumnezeu cea iubitoare de oameni vindecă boala trădării prin ispite potrivite, în loc să-l respingă pe călcătorul de lege. Cele mai multe din judecăţile adânci şi de nepătruns ale lui Dumnezeu, prin mijlocirea cărora este condusă viaţa prezentă, aparţin acestui fel de întâmplări pedagogice. „Fericit este omul pe care îl vei certa, Doamne, şi din legea Ta îl vei învăţa pe el” (Psalmi 93, 12). Şi iarăşi, „Mai înainte de a fi umilit, am greşit” (Psalmi 118, 67) şi „Certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat” (Psalmi 117, 18).

Transformabilitatea firii zidite şi cugetarea omenească de după cădere, „care se pleacă la rău din tinereţile sale” (Facerea 8,21), sunt principalele pricini ale dezordinii care există în viaţa omenească. Astfel, întrucât nu ne înduplecăm să rămânem consecvenţi datoriilor noastre, încălcăm planurile proniei dumnezeieşti şi Îl silim pe Dumnezeu să aducă necazurile pedagogice sau certările, care sunt dureroase, ca să se ţină echilibrul firii. Aceasta este crucea pe care toţi trebuie s-o purtăm.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 28-31)

Dialoguri la Athos (1) - De ce a zidit Dumnezeu lumea şi pe om?

Dialoguri la Athos (2) - Cum trăia omul în Rai?

Dialoguri la Athos (3) - Care a fost cauza căderii omului?

Dialoguri la Athos (4) - De ce s-a dat prima poruncă protopărinţilor?

Dialoguri la Athos (5) - De ce Dumnezeu, de vreme ce a cunoscut căderea lui Adam, nu a împiedicat-o?

Dialoguri la Athos (6) - Ce este păcatul strămoşesc şi care sunt urmările lui?

Dialoguri la Athos (7) - Care sunt însuşirile specifice şi puterile sufletului omenesc?

Dialoguri la Athos (8) - Ce este vederea duhovnicească a lui Dumnezeu?

Dialoguri la Athos (9) - Cine este diavolul şi cum lucrează?

Dialoguri la Athos (10) - Ce este dreptatea dumnezeiască şi cum se aplică aceasta?