Dialoguri la Athos (20) - Ce este monahul şi cum poate să înţeleagă cineva dacă i se potriveşte viaţa monahală?
Oricine doreşte să urmeze viaţa monahală este de trebuinţă să-i cunoască fie şi în parte însuşirile şi să judece dacă poate să le ţină pe tot parcursul vieţii sale.
„În privinţa aceasta avem multe de vorbit şi lucruri grele de tâlcuit, pentru că voi v-aţi făcut greoi la auz.” (Evrei 5, 11) Încep răspunsul împrumutând cuvintele Apostolului Pavel. Domnul nostru ne tâlcuieşte foarte limpede una din principalele noastre datorii: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Iar iudeului care a întrebat cum să devină desăvârşit i-a răspuns: „Dacă voieşti să devii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor; după aceea, vino şi urmează-mi, luându-ţi crucea ta” (vezi Matei 19, 21). Sunt multe pasajele din Sfânta Scriptură care mărturisesc voia „după binevoire” a lui Dumnezeu pentru viaţa cea mai desăvârşită „în Hristos”. Însă mai mult decât orice poruncă şi îndemn este pilda Domnului nostru, Care a înfăţişat prin faptă modul şi calea desăvârşirii: „Aşadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14,33), şi aplicând aceasta El însuşi spune: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul” (Matei 8, 20).
Cel ce exprimă această poziţie şi urmează această alegere este monahul. Mijloacele şi uneltele care conlucrează la reuşita vieţii monahale sunt lepădarea de sine, neagonisirea, lipsa de grijă, atotcuprinzătoarea iubire de osteneală şi nerisipirea. Însă pricina care le impune este zdrobirea personalităţii, adusă de căderea celor întâi-zidiţi. După cădere am dobândit „cugetul inimii care se pleacă la rău din tinereţile noastre” (vezi Facerea 8, 21). Pentru ca să se reuşească restabilirea şi reîntoarcerea la „simplitatea cea dintâi” a firii noastre, prin mijlocirea pocăinţei, este nevoie de îndepărtarea de cauzele şi factorii care împiedică îndreptarea firii. Această abţinere de la multele cauze este urmărită de viaţa monahală, pentru ca să readucă, cu ajutorul harului, valoarea realităţii „după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu” pe care a pierdut-o.
Monahul, ghidându-se în nevoile vieţii după „trebuinţă”, şi nu după pofta risipei, pune în lucrare lepădarea şi neagonisirea. În acest fel, el îndepărtează cauzele şi materiile, care provoacă şi stârnesc simţurile spre plăcere şi spre reaua întrebuinţare a lucrurilor. Lepădarea, în calitate de îndepărtare de cauzele iraţionale, izbăveşte mintea de risipirea fără scop şi o trezeşte, astfel încât să-şi revadă gândurile şi faptele, de vreme ce s-a îndepărtat pe nesimţite de la menirea sa. „Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalmi 48, 12). Mintea, după ce se întoarce „întru sine” din rătăcirea sa, se întoarce spre Dumnezeu prin rugăciune, primeşte luminarea şi replăsmuirea caracterului său, aşezând simţurile în lucrarea poruncilor dumnezeieşti.
Atunci harul dumnezeiesc, care a fost ofensat prin viaţa supusă păcatului de dinainte, revine în lucrare şi conduce la curăţie şi sfinţenie, care este ţinta şi scopul menirii noastre. Aceasta este raţiunea pentru care marii noştri Părinţi au hotărât că monah este cel care „îşi păzeşte mintea” (cf. Sfântul Antonie cel Mare). Adică toată străduinţa şi programul petrecerii monahale este păzirea şi atenţia minţii, pentru ca să nu se facă rele întrebuinţări ale înţelesurilor şi, prin urmare, rele întrebuinţări ale lucrurilor, aşadar călcări de poruncă şi păcate cu fapta.
Oricine doreşte să urmeze viaţa monahală este de trebuinţă să-i cunoască fie şi în parte însuşirile şi să judece dacă poate să le ţină pe tot parcursul vieţii sale.
După ce intră în mănăstire, ucenicul este pus la încercare, primind totodată neîncetat învăţătură şi tâlcuindu-i-se canoanele vieţii monahale. Primul stadiu al încercării este ascultarea şi supunerea faţă de rânduielile mănăstirii prin prevederea şi reglementarea îndrumătorului duhovnicesc, egumenul frăţiei mănăstireşti. Cercarea se face de ambele părţi: este cercetat ucenicul, acesta încercând la rândul lui obştea şi programul mănăstirii.
După buna înţelegere a celor două părţi şi încuviinţarea egumenului, se face tunderea, schimbarea numelui ucenicului şi alăturarea sa la frăţia monahală.
Foarte mulţi oameni sunt nedumeriţi pentru ce anume este nevoie de supunere? Oare nu constituie aceasta anulare a personalităţii? Supunerea în cazul făpturilor zidite de Dumnezeu nu este o degradare aşa cum se întâmplă în cazul supuşilor faţă de stăpânii şi domnii lor, ci dimpotrivă, constituie fundamentul şi principiul ipostasului ontologic al făpturilor în sfera lui „a fi”, de vreme ce nici una din acestea nu este de sine existentă. Cu dreptate întăreşte Domnul nostru că „fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).
Chiar dacă totdeauna acesta a fost şi este ipostasul existenţei şi al creşterii făpturilor, după cădere supunerea (ascultarea) a devenit o necesitate definitivă, deoarece în viaţa omului a intrat stricăciunea şi moartea. Pricina stricăciunii şi a morţii nu a fost oare blestemul autonomiei şi al apostaziei?
Făcătorul însuşi i-a spus mai înainte primului om creat: „În ziua în care vei călca porunca şi vei tăia dependenţa de Mine vei muri”. Nu a spus: „Te voi omorî”, ci tu însuţi te vei despărţi de Viaţa Însăşi, de Făcătorul tău. Cele cauzate nu pot exista fără înrâurirea cauzei.
Aşadar, condiţia supunerii şi a ascultării este modelul şi rădăcina existenţei şi a vieţii şi nu este o impunere care provine din stihii exterioare. Cea mai clară dovadă în acest sens este Înnoitorul şi Restauratorul nostru, Însuşi Domnul nostru. Ca Cel ce este fără de păcat, nu avea nevoie de dependenţă şi de supunere. Însă pentru propria noastră replăsmuire a arătat necesitatea ei: „Nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (Ioan 5, 30). Şi ca să arate încheierea misiunii spune: „Tată, lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac l-am săvârşit” (Ioan 17, 4).
A doua condiţie şi lege a vieţuirii monahale este atotcuprinzătoarea iubire de osteneală - arătare a ridicării crucii -, pe care Domnul nostru o consideră de neapărată trebuinţă. „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Atotcuprinzătoarea ridicare a crucii este desfiinţarea satisfacerii poftei, pe care a primit-o Adam din gustarea fructului oprit, dar şi, în general, a atotcuprinzătoarei iubiri de plăcere, pe care omul a folosit-o în chip iraţional şi împotriva legii.
Domnul nostru, din pricina iubirii Sale de oameni (a filantropiei), a respins plăcerea, maica morţii, prin iubirea de osteneală şi durere a crucii şi a predat celor ce-L urmează modul cel mai potrivit pentru aceasta. Dacă consecinţa oricărei neascultări şi călcări de lege este satisfacerea poftei, adică plăcerea, dezicerea de ea este împotrivirea cea iubitoare de osteneală.
(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 45-49)
Dialoguri la Athos (1) - De ce a zidit Dumnezeu lumea şi pe om?
Dialoguri la Athos (2) - Cum trăia omul în Rai?
Dialoguri la Athos (3) - Care a fost cauza căderii omului?
Dialoguri la Athos (4) - De ce s-a dat prima poruncă protopărinţilor?
Dialoguri la Athos (5) - De ce Dumnezeu, de vreme ce a cunoscut căderea lui Adam, nu a împiedicat-o?
Dialoguri la Athos (6) - Ce este păcatul strămoşesc şi care sunt urmările lui?
Dialoguri la Athos (7) - Care sunt însuşirile specifice şi puterile sufletului omenesc?
Dialoguri la Athos (8) - Ce este vederea duhovnicească a lui Dumnezeu?
Dialoguri la Athos (9) - Cine este diavolul şi cum lucrează?
Dialoguri la Athos (10) - Ce este dreptatea dumnezeiască şi cum se aplică aceasta?
Dialoguri la Athos (11) - Ce este Pronia dumnezeiască şi cum „se manifestă” în viaţa noastră?
Dialoguri la Athos (12) - Ce sunt patimile şi care este cea mai mare dintre ele?
Dialoguri la Athos (13) - Ce sunt plăcerile? Care sunt nevinovate şi care vinovate?
Dialoguri la Athos (14) - Ce este binele şi răul şi cum lucrează?
Dialoguri la Athos (16) - Cum poate fi vindecată firea bolnavă care cade cu uşurinţă în osândire?
Dialoguri la Athos (17) - Ce este nesimţirea potrivit Părinţilor Bisericii?
Dialoguri la Athos (18) - Cât de mult vatămă mânia şi care sunt cauzele care o provoacă?
Dialoguri la Athos (19) - Ce este calomnia (clevetirea) şi de ce trebuie să o suportăm?
Povestioară de suflet folositoare pentru lucrarea mântuirii
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro