O zicală ce are legătură cu tema noastră menţionează: „Mintea vede şi mintea aude”. Aceasta înseamnă că mintea este centrul gândirii, al hotărârii şi al lucrării omului. Scopul monahului este această minte despre care vorbim. Adică s-o controleze, să o supună şi să o direcţioneze la ținerea voii dumnezeieşti. În acest fel vor fi controlate nu numai acţiunile exterioare, ci va fi supus şi „tot gândul spre ascultarea lui Hristos” (2 Corinteni 10, 5).

Monahul, având drept lucru de căpătâi cuvântul: „Cei ce viază să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia care pentru noi a murit şi a înviat, Hristos” (vezi 2 Corinteni 5, 15), se îngrijeşte să se despartă de înţelesurile şi lucrurile lumii celei deşarte. Iar dacă după trup se va găsi pe pământ, cu gândirea, voinţa şi lucrarea se va afla în cer, acolo unde este şi centrul iubirii sale.

Aceasta este realizarea monahului. Şi după ce devine el însuşi părtaş al învierii şi al vieţii veşnice, se străduieşte, după măsura capacităţii sale, să arate oamenilor calea adevăratei pocăinţe şi modul mântuirii.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 54-55)