Când vei auzi vorbindu-se despre mânie şi urgie la Dumnezeu, să nu presupui nici o patimă în El. Căci aceste cuvinte ţin de pogorământ. Dumnezeirea este liberă de toate aceste patimi. Dar vorbeşte astfel pentru a atinge o minte mai îngroşată. Fiindcă şi noi când vorbim cu barbarii, folosim limba lor. Şi când vorbim cu un copil, vorbim peltic ca el, şi, chiar dacă am fi de o mie de ori înţelepţi, ne pogorâm totuşi la smerenia aceluia. Şi ce este de mirare dacă facem aceasta cu cuvintele, când şi cu faptele îl imităm şi ne muşcăm mâinile şi simulăm mânia, ca să îl îndreptăm pe prunc. La fel şi Dumnezeu, voind să atingă pe cei mai puţin inteligenţi, se foloseşte de asemenea cuvinte. Căci nu se străduieşte să adapteze limbajul Lui la vrednicia Lui, ci la folosul ascultătorului. Iarăşi, în altă parte, arătându-Se nesupus mâniei, spunea: „Oare pe Mine Mă întărâtă la mânie, şi nu pe ei înşişi?”. Dar cum ai fi vrut să vorbească Dumnezeu cu iudeii? Putea să le spună că nu se mânie sau că nu îi urăşte pe cei răi? Căci ura este patima. Nici că vede cele ale oamenilor? Căci a vedea este una dintre însuşirile trupului. Nici nu aude? Căci şi aceasta ţine de trup. De aici ar fi decurs o altă învăţătură rea, anume că lumea nu eeste guvernată de o pronie dumnezeiască.   

Ferindu-ne să atribuim lui Dumnezeu aceste sentimente, mulţi ar ajunge să ignore şi că Dumnezeu există. Or, ignorând aceasta, toate celelalte adevăruri de credinţă s-ar pierde. Dar dacă admitem această dogmă, are loc şi îndreptarea.

(Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilii la psalmi, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, pp. 76-77)