Candela Sfântului Ioan Sihastrul – prima mărturie istorică a folosirii candelelor în practica creştină

Documentar

Candela Sfântului Ioan Sihastrul – prima mărturie istorică a folosirii candelelor în practica creştină

    • Candela Sfântului Ioan Sihastrul – prima mărturie istorică a folosirii candelelor în practica creştină
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

„Şi stareţul când vrea să se ducă undeva, ori în pustie, ori la Ierusalim şi să cerceteze Sfintele Locuri, îşi pregătea candela înaintea icoanei şi, privind icoana, grăia: Preacurată Stăpână, pentru că plec în călătorie îndepărtată în care multe zile am să zăbovesc, tu singură să ai grijă de candela ta şi nestinsă să o păzeşti, până ce mă voi întoarce. Căci eu ajutorul tău având, mă duc pe drumul la care m-am gândit. Acestea zicându-le, se ducea şi zăbovea uneori o lună, două şi chiar cinci, şase. Şi întorcându-se, afla întotdeauna candela plină şi arzând!”

Nu ne putem închipui astăzi cultul Sfintei Biserici şi viaţă creştină fără candela aprinsă în faţa icoanei. Lumina caldă revarsă har, linişte, binecuvântare şi mângâiere. Acolo unde este o candelă ce pâlpâie, simţim prezenţa lui Dumnezeu în sufletele oamenilor.

Dincolo de actul liturgic, a aprinde candela este o rugăciune. O rugăciune pe care o putem face în casele noastre şi care zilnic este făcută în bisericile şi mănăstirile lumii creştine ortodoxe. Doar dacă ne gândim la mulţimea candelelor ce ard în mănăstirile din Muntele Athos şi care nu sunt stinse niciodată, ne dăm seama că viaţa creştină şi intensitatea ei ţin de câte candele pâlpâie în întreaga Ortodoxie – cu cât mai multe, cu atât mai vie şi mai puternică este credinţa noastră.

Suntem siguri că obiceiul aprinderii candelelor a fost moştenit din practica cultică iudaică, însă candela în creştinism a primit un caracter aparte – acela de rugăciune personală, dar şi a întregii comunități euharistice. Când aprindem o candelă, nu o aprindem doar pentru sufletul şi binele personal. Ne rugăm pentru cei dragi ai noştri, pentru cei ce se află în încercări, pentru sufletele celor adormiţi, pentru pacea lumi…

Dacă ne gândim că în primul secol creştin adunările de rugăciune şi Euharistia erau săvârşite în timpul nopţii din pricina aprigelor persecuţii, cu siguranţă candelele erau folosite ca sursă de lumină.

Drumul de la practică la simbolism a fost îndelungat, candela aprinsă fiind o realitate în cultul liturgic. Prima mărturie a folosirii candelei ca element ce duce cu gândul la rugăciune şi viaţa duhovnicească o avem din secolul al IV-lea.

În Limonariul Sfântului Ioan Moschu, o scriere din mediul monahal palestinian, ni se vorbeşte despre Cuviosul Ioan Sihastrul. Era vieţuitor în pustiul Iordanului, la locul numit Schustra. De ce îl menţionează autorul în mod special pe acest bătrân simplu? Ca să vorbească despre candelă! „Şi avea stareţul în peştera sa chipul Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, având în braţe pe Cel mai înainte de veci Prunc. Şi stareţul când vrea să se ducă undeva, ori în pustie, ori la Ierusalim şi să cerceteze Sfintele Locuri, îşi pregătea candela înaintea icoanei şi, privind icoana, grăia: Preacurată Stăpână, pentru că plec în călătorie îndepărtată în care multe zile am să zăbovesc, tu singură să ai grijă de candela ta şi nestinsă să o păzeşti, până ce mă voi întoarce. Căci eu ajutorul tău având, mă duc pe drumul la care m-am gândit. Acestea zicându-le, se ducea şi zăbovea uneori o lună, două şi chiar cinci, şase. Şi întorcându-se, afla întotdeauna candela plină şi arzând!”