Pictura Durăului, o cronică a desăvârșirii artistului liber și genial

Atunci când s-a sfințit pictura bisericii Mănăstirii Durău, mii de oameni au rămas peste noapte în acel feeric de nedescris. Din poarta bisericii și până în piscurile Ceahlăului, rugăciunile se înălțau domol și slobod. Durăul devenise cronica desăvârșirii artistului liber și genial.

În iulie 1935, prima echipă de studenți și profesori aleși de la Academia de Arte Frumoase din Iași pleacă spre Durău. Cu acest prilej, pictorul Nicolae Tonitza îi scrie lui Iorga, care era pe atunci preşedintele Comisiei Monumentelor Istorice: „Ceea ce statul și municipiile noastre n-au putut înfăptui în atâtea lungi decenii, ne-am hotărât să înfăptuim noi: să zugrăvim din bolți pînă în temelie, să restaurăm sau să reparăm toate lăcașurile de închinăciune ale țării lui Ștefan cel Sfânt, lăcașuri căzute în jalnică paragină...” (scrisoare datată 13 iulie 1935).

La jumătatea lui octombrie 1936 ningea, dar echipa lui Tonitza lucra la Durău, artiștii cu ceaunul de jar între ei, în mijlocul bisericii. La sfârșitul lunii, vopselele încă foarte crude se luau pe veșminte.

În vara lui 1937 se făceau ultimele retușuri.

Pe 14 septembrie, în același an, în ziua sfințirii, soseau valuri de închinători din Țara Moților, din Țara Oașului și din Maramureș, întregind fantasticul pitoresc al muntelui și al picturii de la poalele acestuia. Mii de oameni rămâneau peste noapte, în acel feeric de nedescris. Din poarta bisericii și până în piscurile Ceahlăului, rugăciunile se înălțau domol și slobod. Durăul devenise cronica desăvârșirii artistului liber și genial.

Mănăstiri: Mănăstirea Durău

De la același autor

Ultimele din categorie