A început să practice asceza, la început, nu departe de casa părintească, de care însă se va îndepărta, cu timpul. Astfel, la vârsta de 35 de ani, îl găsim așezat într-o fortăreață, pe malul drept al Nilului, pe „Muntele dinafară”, la Pispir, unde va rămâne aproape 20 de ani. Aici a fost urmat de foarte mulți monahi, întemeind și conducând mai multe mănăstiri, cu toate că ducea o viață retrasă. Cele mai vestite dintre coloniile ascetice înființate de el sunt Nitria și Scete.

A trecut la Domnul în anul 356 pe muntele Colzim, cunoscut și ca „Muntele dinăuntru”, aproape de Marea Roșie, la vârsta de 105 ani. Sfântul Antonie a fost înmormântat de doi dintre ucenicii săi, într-un loc tainic, după porunca acestuia, spre a evita primejdia inițierii unui cult al său, după obiceiul locului. Călugării se pare că cinsteau nu numai rămășițele sfinților, ci și pe ale simplilor monahi.

Cunoscând această tradiție, Sfântul Antonie, de teamă să nu se întâmple același lucru cu trupul său, ca cel care toată viața sa combătuse această tradiție, evită să rămână la frații din „Muntele dinafară”, tocmai pentru ca nu cumva, după moartea sa, să-i fie expuse osemintele spre cinstire.

Porunca Sfântului Antonie a fost respectată de altfel de cei doi ucenici ai săi cu sfințenie: „Iar frații, precum li s-a poruncit, i-au înfășurat trupul și l-au ascuns sub pământ și nimeni nu știe până azi unde a fost ascuns, decât numai cei doi” . Textul este foarte clar în privința faptului că Sfântul Antonie nu a dorit ca trupul său să fie expus în case, după obiceiul egiptenilor, ci să fie îngropat în loc necunoscut, lucru de care nu ne putem îndoi, ucenicii Macarie și Amatas urmând întocmai porunca părintelui lor spiritual.

Cultul Sfântului Antonie şi aflarea Sfintelor sale Moaște

După moartea Sfântului Antonie s-a dezvoltat relativ repede un cult al acestuia atât în Răsărit cât și în Apus. Mărturii avem de la Sfântul Atanasie, Fericitul Augustin, Chiril de Schitopolis sau de la episcopul Ioan de Hermopolis, în panegiricul său întru cinstirea Sfântului Antonie, scris între 578 și 604.

Chiril de Schitopolis precizează, în opera sa Vita Euthymii , că acesta (Sfântul Eftimie), cu câteva zile înainte de trecerea sa la Domnul, întâmplată la 20 februarie 473, slujise pentru ultima dată, la 17 ianuarie 473, de ziua Sfântului Antonie, patriarhul călugărilor.

Din cercetarea făcută pe baza surselor primare se poate constata că descoperirea Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare este atestată istoric de persoane, precum Antonini Placentini, un pelerin din veacul al VI-lea, care pe la anul 570 face o călătorie la locurile sfinte și în Egipt. În jurnalul său de călătorie notează că a văzut Sfintele moaște ale Sfântului Antonie cel Mare în Biserica Sfântului Ioan Botezătorul din Alexandria.

Existența sfintelor moaște este atestată, mai ales, de episcopul Victor de Tunnuna (+570). Mărturia lui Antonini Placentini se potrivește cu Cronica lui Victor, Episcop de Tunnuna, localitate în Africa de Nord. Acesta, aflat în exil la Mănăstirea Canopus, lângă Alexandria, arată că moaștele Sfântului Antonie au fost găsite în mod miraculos, după mai bine de două secole de la moartea sa, în timpul împăratului Justinian (527-565), în anul 561, fiind depus cu maximă onoare în Biserica Sfântului Ioan Botezătorul din Alexandria.

La rândul lor, unii părinți și scriitori bisericești au confirmat în cronicile lor existența Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie.

ISIDOR DE SEVILLA († 636) amintește în Cronica sa despre evenimentul depunerii Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie în Biserica Sfântului Ioan Botezătorul din Alexandria .

BEDA VENERABILUL († 735), în Chronica maiora (Monumenta Germaniae Historica, Auctores antiquissimi) amintește și el faptul că moaștele Sfântului Antonie au fost aduse în Alexandria.

Existența Sfintelor moaște este apoi documentată de aproape toate martirologiile istorice apusene: Martirologiul lui Beda Venerabilul, Florus de Lyon, „Vetus” sau „Parvum Romanum”, Adon de Vienne, Hrabanus Maurus și mai târziu Chronica lui Sigebertus Gemblacensis.

Cum au ajuns Sfintele Moaşte ale Sfântului Cuvios Antonie cel Mare în Franţa?

Rezultatul cercetării, întreprinse până în momentul de față, arată faptul că Sfintele Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare au fost descoperite, prin revelație divină (divina revelatione), în timpul împăratului Justinian (527-565), în anul 561, și depuse în Biserica Sfântului Ioan Botezătorul din Alexandria.

După cucerirea arabă a Egiptului, din anul 642, sfintele moaștele au fost duse la Constantinopol. Se știe că împăratul Roman al IV-lea Diogene a purtat mai multe companii militare împotriva arabilor. De asemenea, este de notorietate și faptul că în armata sa, care era formată în special din soldați străini, au luptat mai mulți cavaleri francezi,unul dintre aceştia a fost nobilul Jocelin, fiul lui Guillaume.

Cavalerul francez, Jocelin, promisese tatălui său, care era pe moarte, că va face un pelerinaj la locurile sfinte, lucru pe care l-a amânat până când bătrânul a murit. S-a întâmplat ca, într-o bătălie pe care a dat-o în Elveţia, Jocelin să fie rănit şi declarat mort de colegii săi de arme.

Aceştia l-au depus într-o capelă a Sfântului Antonie, în Elveţia. Cavalerul a rămas peste noapte în capelă, iar în vis i-a apărut Sfântul Antonie, care l-a mustrat pentru faptul că nu a ascultat sfatul şi rugămintea părintelui său de a merge într-un pelerinaj la locurile sfinte şi l-a îndeamnat să îndeplinească cât mai repede dorinţa tatălui său.

Jocelin îşi revine, fapt considerat de toţi un adevărat miracol, şi pleacă în pelerinaj la locurile sfinte, aşa cum l-a sfătuit sfântul în vis. După efectuarea pelerinajului a ajuns la Constantinopol, unde s-a pus în serviciul împăratului Roman al IV-lea Diogene (1068-1071), pe care l-a ajutat, benevol, în campaniile militare împotriva arabilor.

Pentru aceste merite deosebite, când Jocelin se pregătea să plece acasă, a cerut de la împărat moaştele Sfântului Antonie, salvatorul său. Aşa au ajuns Sfintele Moaşte ale Sfântului Antonie cel Mare, în anul 1070, în localitatea La Motte-au-Bois din Franța, care va deveni, mai tîrziu, Saint-Antoine din Vienne. Astăzi localitatea se numește L’Abbaye de Saint-Antoine din apropierea orașului Grenoble.

Episcopul de Valence și vicarul arhiepiscopiei de Vienne, Gontard, a donat în anul 1083 Abației benedictine „St. Peter in Montmajour” cinci biserici, prima dintre acestea fiind cea din localitatea Saint-Antoine, unde bededictinii au înființat la aceeași dată un Priorat.

Nobilul Didier Mallen și fiul său Guigues de Didier au dăruit benedictinilor Sfintele Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare. Mai tîrziu, Gigues de Didier a construit o biserică, care a fost sfințită de papa Calist al II-lea (1119 –1124), la 20 martie 1119, unde au fost depuse moaștele Sfântului Antonie, care vor rămâne în posesia benedictinilor timp de două secole, până în anul 1290. Biserica este cunoscută astăzi ca L’Église Abbatiale de Saint-Antoine en Dauphiné.

Scurtă schiță istorică a Ordinul hospitalier al Sfântului Antonie în Dauphiné

Ordinul monahal a luat ființă în jurul bisericii priorale, înființată de călugării benedictini, care veneau din Mănăstirea Montmajour, în jurul anului 1095, mai întâi sub forma unei Comunități formată din laici(Bruderschaft).

Comunitatea antoninilor a luat ființă la inițiativa laicilor datorită creșterii numărului pelerinilor care veneau să se roage Sfântului Antonie cel Mare, precum și datorită apariția unei boli grave denumită mai tîrziu ergotism.

Scopul comunității era să îngrijească de pelerini, căci imediat după constituirea Comunității s-a construit primul spital, numit în documente „Domus eleimosinaria” (la Maison de l’Aumôn), care, se pare, că nu era decât un hospice unde erau primiți toți pelerinii, nu numai bolnavii.

Cel care a construit spitalul pare a fi un anume Gaston, dimpreună cu fiul său Guérin și alți opt tovarăși. În secolul al XII-lea s-au construit mai multe astfel de spitale în Franța, Italia, Spania și Germania numite generic commanderies (praeceptoria).

Plecând de la acest spital, în primul secol de existență s-au construit alte 100 de spitale, iar între anii 1200 și 1500 s-au construit aproximativ 360 de spitale în Europa apuseană, dintre care numai în Franța 25.

Disputa dintre Ordinul Sfîntului Antonie cel mare și Ordinul Benedictinilor

Comunitatea Sfântului Antonie (Antonius-Bruderschaft) a construit pe lângă spitale și o serie de așezăminte pentru pelerini (Antoniterhäuser) în diferite localități, dintre care amintim: Freiburg, Isenheim, Basel, Bern, Chambéry, Saint-Maercellin, Avignon, Arles, Montpellier, Béyiers, Narbonne, Carcassone, Toulouse, Olite, Castrogeriz.

Aceste așezăminte au fost construite nu numai datorită meritelor antoniților în domeniul medicinii, ci și ca urmare a dezvoltării tot mai intense a pelerinajului către Santiago de Compostella în Spania, unde se află legendarul mormânt Sfântului Apostol Iacob, fiul lui Zevedeu și fratele Sfântului Apostol Ioan Evanghelistul.

În localitatea Saint-Antoine Prioratul și Spitalul au existat mult timp în mod separat, fiecare cu o conducere proprie. Membrii Comunității Antoninilor neavând o biserică a lor, se aflau în totală dependență de Ordinului benedictinilor, participând la slujbele săvârșite în biserica călugărilor benedictini.

Cearta dintre Bededictini și Antonini a început de la disputa privind dreptul asupra ofrandelor ce se făceau în cinstea Sfântului Antonie. Ambele grupări, benedictinii și frații antonini trimiteau persoane care trebuiau să colecteze bani, unii pentru construcția de mănăstiri și bisericii, ceilalți pentru nevoile spitalului și ale bolnavilor.

Pentru demersul studiului de față este important să subliniem faptul că prin bula papei Clement este confirmată prezența Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare în Biserica închinată Sfântului Antonie din localitatea Saint-Antoine.

Disputa dintre călugării benedictini (Priorat) și frați Comunității din Saint-Antoine (Spitalul Sfântului Antonie) a fost rezolvată de papa Bonifaciu al VIII-lea prin bula papală din data de 10 iunie 1297 , prin care datorită „cinstirii Sfintelor Moaște ale Sfântului Antonie cel Mare și datorită faptelor minunate săvârșite în Saint-Antoine, Prioratul a fost ridicat la rangul de Abație (mănăstire), cu confirmarea tuturor privilegiilor.

Toți membrii Ordinului erau obligați să traiască după regula Fericitului Agustin și să poarte mai departe semnul „T” (Potentia). Ordinul a fost pus sub directa ascultare a papei de la Roma. Aymon de Montagne a fost numit de papa Bonifaciu abate al nou înființatului Ordin Hospitalier, funcție pe care o va deține până la trecerea sa la domnul din data de 30 octombrie 1316.

Ordinul Sfântului Antonie a fost încorporat în Ordinul Maltez prin Bula papală „Rerum humanarum conditio din 17.12.1776.

„Focul Sfântului Antonie” sau focul sacru (ignis sacer, le feu sacré). Ergotismul.

La sfârșitul secolului al XI-lea, mai precis între 1085 și 1096, a izbucnit în Europa apuseană o boală contagioasă foarte gravă, ale cărei cauze au rămas pentru multă vreme necunoscute. Pentru aceasta, dar și datorită simptomelor boala a fost numita: ignis sacer (le feu sacré) sau mal des ardents (boala celor care ard); sau le feu Saint-Antoine (focul Sfântului Antonie).

Este vorba despre boala numită Ergotism – intoxicație cu secara cornută (Cornul secarei); la baza intoxicației stă o ciupercă fitoparazită denumită Claviceps purpurea. Boala se manifestă sub două forme: a) convulsivă; b) cangrenoasă.

Ergotismul este o boală gravă, care a făcut multe victime în trecut, când sute de ani nu i s-au cunoscut cauzele. Boala apărea sub forma unor îmbolnăviri în masă, care urmare a consumului de alimente, în special pâine de secară sau preparate din secară parazitată de scleroții ciupercii Claviceps purpurera.

Bolnavii de ergotism primeau în spital Sfântului Antonie pâine curată, neinfestată, drept pentru care procesul de otrăvire era întrerupt. Totodată bolnavi primeau o băutură numită „Saint Vinage”, care era aplicată și pe corp.

Este vorba de vinul în care erau cufundate Sfintele Moaște ale Sfântului Antonie chiar de sărbătoarea Înalțării Domnului, când moaștele erau scoase în procesiune. Tot în acest vin se puneau și mai multe sortimente de plante, care ar fi putut acționa împotriva ergotismului.

Pe lângă aceasta se mai folosea și așa numitul „Antonius-Balsam”, despre care nu avem date precise privind timpul în care început să fie folosit. Toate acestea au făcut ca în secolul al XII-lea în locul denumiri bolii ca „ignis sacer” să se folosească denumirea de „ignis sancti Antonii”, „feu Saint-Antoine”, Sankt-Antonius-Feuer.

În aceste condiții nu e de mirare că poporul panicat apela la ajutorul sfinților, mai ales într-o epocă a cultului sfintelor moaște și a pelerinajelor la locurile sfinte. Sfântul Antonie cel Mare trebuie să fi fost la început cinstit doar pe plan local, în regiunea Viennois.

În curând cultul său, ca taumaturg, a depășit granițele locale, răspândindu-se în toată Europa apuseană.

Sursa: (Facebook) Biserica Domnească „Sfântul Anton - Curtea Veche” - Bucureşti