De multe ori, auzim în jurul nostru, a celor care trăim între o Liturghie și alta, afirmații și întrebări despre cum este bine să ne împărtășim – mai des sau doar în cele patru posturi rânduite de către Sfânta Biserică? Oarecum, trăim într-o dispută euharistică, argumentele curgând și dintr-o parte, și din alta, umplând zeci de pagini în literatura de specialitate din ultimii ani.

Răspunsul acestei provocări, care ține totuși de viața noastră, trebuie căutat sub epitrahilul duhovnicului și împlinit prin evlavia euharistică personală. Și, totuși, ne-ar ajuta să cunoștem istoria acestei frământări liturgice, care se manifestă frecvent în viața Bisericii actuale. O istorie care începe în patru secole creștine, atunci când participarea la dumnezeiasca Liturghie era sinonimă cu primirea Euharistiei. O istorie care continuă cu perioada în care evlavia euharistică a scăzut, primirea Sfintei Împărtășanii devenind o opțiune personală și nu una comunitară. Pe parcursul acestei istorii euharistice au existat momente de revenire la practica apostolică, momente prilejuite de personaltăți teologice, care au văzut necesitatea însuflețirii vieții euharistice. O astfel de personalitate, care a luptat cu toată puterea pentru a înviora practica primirii euharistiei ca eveniment al comunității, a fost Sfântul Nicodim Aghioritul.

O viață închinată studiului

Născut într-o vreme când Grecia Insulară era sub stăpânire otomană, Sfântul Nicodim Aghioritul a fost personalitatea care a deschis o nouă epocă teologică, o renaștere după lumea apusă a Sfinților Nicolae Cabasila, Grigorie Palama și Simeon al Tesalonicului. În plină stăpânire otomană, care nu încuraja educația relgioasă creștină a supușilor greci, cum a fost oare posibilă pregătirea unui geniu teologic, care să readucă în actualitate teologia Părinților?

Născut în Naxos, în jurul anului 1749, viitorul monah Nicodim a avut șansa ca, în copilărie, să aibă un dascăl strălucit – arhimandritul Hrisant, fratele Sfântului Cosma Etolianul. La doar 16 ani, tânărul învăța știința laică, studiul cărţilor sfinte, dar și limbile latină şi franceză, alături de cea elină, în care erau scrise marea majoritate a operelor teologice din primele șase secole creștine.

Acestă bună pregătire filologică s-a întâlnit cu spiritualitatea Sfântului Munte. Cu o viață de pustnic, monahul Nicodim, numit mai târziu Aghioritul, a zidit o lucrare apostolică. Îmbrăcat în zdrenţe şi încălţat cu saboţi, hrănindu-se cu orez fiert și miere dreasă cu apă, Sfântul cunoștea doar două activităţi: rugăciunea şi studiul. Ucenicii povestesc cum dragostea pentru studiu depășea orice limită: „La orice oră din zi sau din noapte, îl găseai deasupra unei cărţi sau scriind, sau stătea cu bărbia în piept, pentru a face ca mintea să se coboare cât mai profund în inima sa, chemând neîncetat numele cel sfânt al lui Iisus. Când scria, era aşa de absorbit, încât nu simţea nimic în jurul lui. Într-o zi, un călugăr venind la el şi găsindu-l lucrând, i-a pus o bucată de pâine proaspătă în gură. Seara, când a trecut din nou, l-a găsit pe Sfânt în aceeaşi poziţie, cu bucata de pâine în gură, ca şi când n-ar fi observat nimic”.

După o viață trăită în smerenie, sărăcie și bucuria studiului, Sfântul Nicodim a lăsat o mare comoară Bisericii Ortodoxe – cărțile sale: prima diortosire a Filocaliei, „Everghetinos”, „Tratatul despre deasa împărtăşire”, „Manualul sfaturilor bune” sau „Paza celor cinci simţiri” – o carte monahală scrisă la doar 32 de ani, Opera completă a Sfântului Simeon Noul Teolog, „Manual al duhovnicului”, „Canoanele Maicii Domnului” cântate la sfârşitul Vecerniei și la Pavecerniţă, „Războiul nevăzut”, „Deprinderile duhovniceşti”, o antologie a Sfintelor Canoane – „Pidalion” sau „Cârma”, manuscrisul operelor complete ale Sfântului Grigorie Palama, comentariu la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, după Sfântul Teofilact al Bulgariei, Comentariu al celor nouă cântări ale lui Moise din Vechiul Testament, intitulat „Grădina Harului”, Comentariul Psalmilor după Eftimie Zigabenul, „Noul martirologiu”, „Manual al bunelor obiceiuri creştine” sau „Hristoitia”, vremea morții prizându-l aplecat asupra „Comentariului la Canoanele sărbătorilor şi ale Octoihului”.

Cearta colivarilor sau disputa euharistică

Cu o viață închinată studiului, Sfântul Nicodim Aghioritul a creat, prin activitatea sa, un curent „de revenire la spiritualitatea Părințior, o întoarcere la izvoare”, așa cum menționa în cartea sa, care a lăsat o importantă urmă în istoria vieții ecleziale – „Tratatul despre deasa împărtăşire”.

Sfântul Nicodim a fost teologul care a răspuns unei mișcări de răsunet în Sfântul Munte Athos – „disputa colivelor”.

Deși nu sună foarte elegant, cu acest nume a rămas în istorie o dispută dintre două curente prezente în viața monahală a secolului al XVIII-lea, din muntele ortodoxiei. Practic, ce se întâmplase? Călugării de la schitul Sfintei Ana hotărâseră să construiască un schit nou. Nevoia de materiale de construcție și de mijloace financiare i-a făcut pe acești monahi să caute donatori, pe care să-i pomenească la slujbe, în schimbul ajutorului. Cu siguranță că acești binefăcători au adus, odată cu pomelnicul pentru cei vii, și unul pentru cei adormiți. Se ajunsese, spune istoria, la peste 1.200 de pomelnice pentru cei adormiți. În acest context, monahii de la Sfânta Ana, pentru că nu puteau fizic să pomenească atâtea nume după privegherea de vineri seara spre sâmbătă, au mutat rânduiala parastasului duminica, în locul zilei de sâmbătă.

Primul scandalizat de noua practică a fost învăţatul Neofit Kavsokalivitul – primul „colivar”. „Colivari” erau deci cei care susţineau celebrarea parastaselor sâmbăta căci, în virtutea tradiţiei, duminica nu se cuvenea să fie pomeniţi morţii, pentru că era zi a Învierii.

De aici, până la problema frecvenței primirii Sfintei Împărtășanii a fost doar un pas. Monahii „colivari”, cei care susțineau tradiția în fața curentelor, săvârșeau dumezeiasca Liturghie de mai multe ori pe săptămână, împărtășindu-se toată obștea. De cealaltă parte, începând cu monahii de la Sfânta Ana, „înnoitorii” renunțaseră la Liturghia de sâmbătă, primind Euharistia în mod personal doar duminica. Care era practica corectă? Cât de des trebuiau să se împărtășească?

Răspunsul a fost dat de către monahul Nicodim Aghioritul, o practică considerată până astăzi echilibrată – o împărtăşire cât mai deasă – exprimându-se împotriva unei practici de împărtăşire rară a credincioşilor. Însă, împărtăşirea deasă este legată de către Sfântul Nicodim de o pregătire prealabilă, temeinică, a fiecărui credincios: „Cel ce n-are nicio piedică, poate să se împărtăşească şi în fiecare zi, precum şi cel ce alunecă în păcate şi nu se pocăieşte, nici la sărbătoare nu poate să se împărtăşească. Pentru că nu aduce uşurarea de păcate faptul că se împărtăşeşte cineva în mod nevrednic, o dată pe an. Obiceiul acesta aduce şi mai mare pedeapsă”. La sfârșitul „Tratatului despre deasa împărtăşire”, Sfântul Nicodim recomandă o mai deasă primire a Sfintei Euharistii, însă frecvența primirii să fie hotărâtă sub epitrahilul duhovnicului, în funcţie pregătirea personală. Soluţia propusă, în traducere liberă, cam așa sună: nici rară, nici deasă, ci cu vrednicie și cu dezlegarea duhovnicului!

Moștenirea lăsată Bisericii prin operele sale, mai ales prin strângerea la un loc a operelor Sfinților Simeon Noul Teolog și Grigorie Palama, prin diortosirea Filocaliei și publicarea Pidalionului, a făcut ca Sfântul Nicodim Aghioritul să fie înscris în rândul „cărturarilor Bisericii”. Dincolo de acest merit, peste veacuri a rămas un îndemn care ar trebui pe fiecare să ne motiveze la meditație: „Iubitorilor de bună credinţă, vă rog cu frăţească dragoste, aprindeţi-vă inimile de râvnă şi urmaţi pilda şi obiceiul creştinilor sfinţi din vechime, a strămoşilor noştri şi, cu cuvenită pregătire, împărtăşiţi-vă adesea cu Sfintele Taine ale Preadulcelui nostru Iisus Hristos. Pentru ca prin Harul Sfintei Împărtăşanii să vă întăriţi în lupta împotriva răului, să lucraţi toată fapta bună, să vă sfinţiţi cu împărtăşirea celor sfinte, să vă îndumnezeiţi prin gustarea celor dumnezeeşti, să vă faceţi nestricăcioşi, prin împărtăşirea cu cele nestricăcioase”.