„Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 19-31)

A trecut Paștele. E în firea curgerii timpului. Inclusiv în dimensiunea sa liturgică, sărbătoarea. Deja vine Paștele din anul viitor. Nu. Nu e chiar la orizontul prim dar, dacă ar putea fi auzită, cred că Masa Altarului oftează deja după ritualul înconjurării sale cu versetele acelea minunate: Înviază Dumnezeu, risipindu-se vrăjmașii Săi... Chiar dacă pentru puțin timp, câteva zile și ceva ore, am gustat din biruința liniștii Paștelui. A Paștelui liniștit.  

✝În Duminica Învierii, spre prânzul care trece spre după-amiază (cam la ceasul al șaselea, la care Hristos era purtat cu Crucea prin Ierusalim), Biserica ține în Vecernia primei zile a Învierii un text ca un colier de cuvinte. Tot din Evanghelia de la Ioan, fiind prima parte a Evangheliei ce o citim în această Duminică, a doua, a Paștelui (20, 19-25). Se citește în cât mai multe limbi – la vreme de ne-carantină, desigur – pentru a evidenția că Duhul Sfânt, către Venirea Căruia privim deja –peste o cinzecime de zile, Pogorârea Duhului Sfânt –, lucrează în inima Bisericii. Nu e vorba de un exces de intelectualism. E în linia frumuseții Paștelui să crească inteligența credinței. Să o vădească. În afara acestei cromatici a Duhului Paștelui rămân cei autosuficienți și neatenți la darul Învierii. Acolo, în textul citit Evanghelia ne vorbește despre așezarea Domnului în mijlocul ucenicilor și modul în care le ceartă neputința prin iertare. Acel „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl , vă trimit și Eu pe voi. (...) Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate; și cărora le veți ține, ținute vor fi” (Ioan 20, 21-23) e motivul pentru care Ortodoxia nu construiește ruguri când câte unul are exces de limbuție la adresa-i. Lasă în judecata celui ce are Duhul Sfânt să intre cu bisturiul iertării până în adâncul de ură al aceluia. Domnul dă Duhul Sfânt peste ucenici, identificându-se mai întâi prin Rănile Sale. Dovedind, dacă mai era cazul, că Învierea este Izvor nesecat de iertare. De iertare a sufletelor fără identificare în Înviere? Bineînțeles. Pentru aceea intră, nu, pe ușile încuiate. Dovedind că iubirea care iartă nu are obstacol. Doar mintea hidoșită a omului ar putea fi. Dar și acolo rânduie biruiri.

Dintre ucenici Toma, zis Geamănul, nu este prezent la această identificare ce aduce aminte de o identificare dinaintea unei gărzi militare. Toma. Figură de om hotărât. Mai țineți minte, în lectura din Sâmbăta lui Lazăr, cum spunea el dinaintea vădirii sforăriilor mai marilor ce-L voiau mort pe Iisus? „Să mergem să murim cu El!” Poate tocmai de aceea, după lipsa din textul Evangheliei și după Tradiție (nu doar Pseudo-Evanghelia sa ci și Legenda Aurea și Sinaxarele ceva mai târzii) Toma fusese trimis, scos afară din Cetatea Ierusalimului. Poate că și porecla sa, Geamănul, este o cheie de înțelegere a acestei absențe. Se pare că semăna atât de mult cu Iisus trupește, că ar fi putut fi confundat cu Acesta. Ori, pentru a evita uciderea sa, transformarea sa în victimă colaterală, Domnul îi dăduse o misiune ce nu o putea refuza dar asupra căreia nu avem amănunte. Revenit la Ierusalim, în foișor, revenise cu toate datele Dramei Golgotei în inima sa. Nu e un refuz de a crede, cum dese ori interpretăm, ci dorința de dovedire a spuselor pentru a nu construi un mit al lui Iisus Înviat. Și Domnul știe asta. Revenit, îngăduie lui Toma să-i atingă Trupul rănit de identitatea cea nouă. A morții pe Cruce și Învierii. Sunt convins că vă aduceți aminte că înainte de a fi zdrobit pe Cruce, măcelărit efectiv (merită citită, la acest capitol, cartea lui Mircea Duțu, Pilat din Pont, Judecătorul lui Iisus, Editura Neverland, 2018, pp. 97-109), redus la un hoit atârnat pe simbolul uciderii sclavului absolut, Domnul Își dăruise Trupul Său să se frângă pentru păcatele lumii (întreaga teologie a Cinei celei de Taină). Frânt dinaintea Apostolilor, împărțit prin frângere, Trupul Domnului nu mai cunoaște înfrângere. Atât că semnele biruinței Sale sunt imposibil de acceptat de către cei care L-au iubit și părăsit deopotrivă. Care rămân însă, Petru știe asta, martorii Săi. Cu ce sete de iertare se va fi repezit Petru, însoțit de Ioan, la Mormânt? Tânărul, ce primește la picioarele Crucii pe Maica lui Dumnezeu în ocrotire și de Mamă protectoare, pare că este cel mai destins dintre Apostoli. Își cunoaște de acum misiunea. Reține amănunte unice, pline de lumină. Ca acest freamăt de rațiune luminată de Lumina Învierii care este strigătul lui Toma: Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28). Fericirea lui Toma este una a celui care a văzut și a crezut. Fericirea celor de după Toma este aceea a celor care n-au văzut și au crezut (Ioan 20, 29). Altfel spus prin Toma suntem fericiți noi cei de acum. Nu vedem dar credem pentru că ochii noștri, cum intuiește vulpea din Micul Prinț, văd dinlăuntru cu forța vederii de afară.

Toma devine astfel geamăn cu oricare dintre noi, ne așezăm în Foișorul Biserică să ne vindecăm neputința în a crede. Acolo, în miez de Întâlnire cu Cel Înviat, e taina ieșirii noastre din neutralitate. Zilele acestea am reînvățat un adevăr: ura, prostia, răutatea nu sunt neutre. Nimic din ce conține în construcție umilirea celuilalt, abandonul în marasmul oferit de puterea vorbelor împotriva cuvintelor care vestesc Învierea nu este neutru. Toma, Geamănul, ne conferă o altă ieșire din neutralitate. Prin credință. Cu inteligența omului care vrea să-și vindece îndoiala și cu ea dezamăgirea. Cred că Apostolul Toma, care avea să ajungă, după istoria evenimentelor, până departe în India, propovăduitor al Evangheliei, se tulburase și pe atitudinea trădătoare, de neînțeles pentru el, a colegilor de apostolat. Se mai întâmplă la firile ce-și joacă iubirea lui Hristos pe viață și pe moarte. Dar icoanei sale i se potrivesc cuvintele unui vechi cântec dedicat mamei: Dragostea ta ne-a învățat iubirea... Așa cum o mamă vindecă de ifose și frustrări ulterioare sufletul unui copil prin dragostea ei, așa și Toma, prin izbucnirea lui de dragoste cumpănită de rațiune ne învață iubirea. Fără Toma am fi fost frustrați. Fără încă o dovadă a Învierii așezată dinaintea cugetării noastre am fi fost mai săraci, mult mai săraci. Cred, personal, că apelul la genealogia noastră culturală, în ce privește credința, nu este unul emotiv. Avem datoria de a actualiza credința, lipsind-o de toxicități ideologice. Nerefuzând să gândim în context. Nerefuzând să înțelegem că jertfa în planul misiunii sociale a unei Biserici, mai ales la vremuri de mare greutate precum sunt cele de acum, nu este un moft ori o deviere teologală. Ci tocmai îngenuncherea luminoasă dinaintea Dumnezeului nostru Celui Viu. Care refuză idolatrizarea și prinderea în capcanele citărilor elocvente doar în planul dialogului de idei. Nu și de fapte. A trecut Paștele marcat de Covid-19. Nu știm ce ne așteaptă în anul ce vine. Un singur lucru este sigur. Hristos e cu noi, revenind mereu și mereu în viața cetății, a Bisericii și a vieții noaste personale. Zilele acestea am primit o fotografie. Oarecare prunci au scris cu cretă albă, pe asfaltul încă rece, Hristos a Înviat! Au dat semn sus, cerului, că numai cine gândește pământește ratează Învierea. Un SMS de încurajare pentru toți.

PS. Au fost multe mesaje ale unor personalități străine care și-au exprimat cu dragoste față de România gândurile de Paștele Ortodox. Cu gentilețe și frumusețea unei tandreți de exprimare care a biruit mult din răutatea multora. Oarecum ei înțeleg că sufletul unei nații e credința sa, Biserica și tot ce ține de ea, iar unii dintre ai noștri se joacă încă pe butoanele manipulării? Zicem și noi ca Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Și pornim spre Paștele ce vine!

Sursa: Tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie