Dosoftei, Mitropolitul Moldovei: Sfânt și iubitor de Sfinți (1624-1693)

Mitropolia Moldovei, cu o vechime atestată documentar de peste șase veacuri, a avut în decursul istoriei ei mulți și vrednici ierarhi. Dăruiți de Dumnezeu, „Izvorul bunătăților”, cu numeroase harisme, ei nu au „fost nepăsători” (I Tim. 4,14) față de ele, ci, așa cum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, le-au făcut lucrătoare pentru păstoriții peste „Duhul Sfânt i-a pus episcopi” (FA 20,28), remarcându-se prin calități și realizări în plan pastoral-cultural, administrativ-social-filantropic și, în mod deosebit, duhovnicesc.

Dintre aceștia unii (Varlaam, Dosoftei, Iacob Putneanul și Iosif cel Milostiv) au ajuns la treapta sfințeniei, la care suntem chemați cu toții, potrivit cuvântului Scripturii: „Sfințiți-vă și veți fi sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Lev. 11,44) și alt cuvânt: „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!”(Matei 5, 48).

Întrucât în ziua de 13 decembrie Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește, cu cinstea cuvenită, ca sfânt, începând din anul 2005, pe marele mitropolit cărturar Dosoftei, în rândurile de față doresc să punctez pașii spre sfințenie ai Arhipăstorului Moldovei Dosoftei (1671-1674; 1675-1693). Am utilizat sintagma „pași spre sfințenie”, pentru a sublinia ideea că la sfințenie se ajunge în urma unui proces, mai scurt sau mai lung, dar obligatoriu motivat, statornic și în relație cu Dumnezeu, Izvorul sfințeniei. Dacă fapta bună, sau rea, se săvârșește într-un moment, drumul spre sfințenie presupune un șir de fapte bune și nu doar pe durata unei zile, ci pe tot parcursul vieții. Se înțelege că odată cu înfăptuirea binelui, sub toate aspectele, trebuie să diminuăm cât mai mult răul din noi, din viața noastră și din jurul nostru. Cu alte cuvinte, acest proces este unul în dublu sens. Cu cât creștem mai mult duhovnicește și, implicit, adunăm mai multă „comoară în ceruri” (Matei 6,20), „făcând faptele luminii” (Efes. 5, 8), cu atât scade numărul „faptelor cele fără de roadă ale întunericului” (Efes. 5,11).

 Născut la Suceava în anul 1624, octombrie 26, a primit la botez numele de Dimitrie. Părinții săi, Leontari (Leonte) și Misira (Maria) erau de neam înstărit („mazâl”, cum afirmă cronicarul Ion Neculce)”, cu rude, de asemenea, înstărite, atât în țară (la Suceava), cât și la Lvov (familia Papară), donatori generoși ai mai multor biserici (Sfântul Ioan Teologul din Lvov și Mănăstirea Iazeniți din ținutul Zolkiew), ceea ce dovedește credința puternică și dreaptă a familiei, dar și legătura strânsă, vie, cu Biserica, având în vedere contextul tulbure din punct de vedere confesional. Într-o astfel de familie, tânărul Dumitru a fost crescut și educat. Așadar, viața creștină deprinsă de mic în casă, în familie și Biserică constituie cel dintâi pas spre sfințenie.

După studiile efectuate la Iași, cel mai probabil la Academia Vasiliană, înființată de domnitorul Vasile Lupu cu sprijinul unui alt mare cărturar și sfânt mitropolit, Varlaam, apoi la Lvov, la Școala Frăției Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, s-a întors în Moldova, călugărindu-se la Mănăstirea Probota, în 1649, când a primit numele de Dosoftei, care va fi trecut și în calendar. Privind la viața sa, cronicarul moldovean Ion Neculce, în cunoscuta-i lucrare „Letopisețul” între altele, afirmă că Dosoftei era „deplin călugăr și cucernic și blând ca un miel”. Ceea ce adaugă la portretul pe care i-l face este relevant: „În țara noastră pe ceastă vreme nu este om ca acela”. Evident, afirmația se referă atât la învățătura lui („multe limbi știa” și „altă adâncă carte și învățătură”), dar și la viețuirea lui („deplin călugăr și cucernic și blând ca un miel”).  

„Luarea chipului îngeresc” este cel de-al doilea pas în drumul spre sfințenie. Însușindu-și o bogată cultură laică (multe limbi străine, discipline umaniste ș.a.), dar și teologică (după modelul Academiei Movilene), tânărul Dimitrie, care putea să aleagă orice profesie, ținând cont de familia și pregătirea sa, și-a dat seama că doar viața duhovnicească, cu Dumnezeu și pentru Dumnezeu, este adevărata viață aici pe pământ, care va fi urmată și încununată de viața cea veșnică, devenind astfel „cetățean al raiului”.

Al treilea pas îl constituie traducerea unor lucrări de mare valoare pentru viața creștină de bază: Patericul grecesc, Mântuirea păcătoșilor și fragmente din Viața și minunile Sfântului Vasile cel Nou. Cele trei lucrări exprimă, pe de o parte, preocupările tânărului monah, iar pe de alta, contribuția sa la îndreptarea vieții creștinilor din acea vreme și nu numai. Faptul că din mulțimea de lucrări pe care le putea traduce, monahul Dosoftei (cel mai mare poliglot al vremii sale) a ales pe acestea, ziditoare de suflet, dar și pe înțelesul credincioșilor simpli, scot în evidență atât căutarea sa (cuvintele Părinților pustiei, cum putem să ne îndreptăm viața și ceea ce urmează dincolo de viața aceasta pământească), cât și dorința de a face cunoscută oamenilor calea Domnului, Care este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).

Al patrulea pas îl reprezintă versificarea Psaltirii. Aceasta este, în Biserica Ortodoxă, una dintre cărțile de căpătâi, fundamentale. Grăitor este în acest sens cuvântul Sfântului Vasile cel Mare care, referindu-se la folosul citirii de psalmi zice: „Cartea Psalmilor însă cuprinde în sine tot ceea ce este mai folositor în toate. Ea profetizează cele viitoare, însemnează faptele istorice, dă legi pentru viață, arată ce trebuie să facem și, ca să spunem într-un singur cuvânt, este o adevărată comoară de învățături bune, punând la îndemâna fiecăruia, după sârguința lui, tot ceea ce îi este de folos. Ea vindecă rănile cele vechi ale sufletului și aduce cât se poate de grabnic însănătoșirea celui de curând rănit. Îngrijește de cel bolnav și păstrează întreg pe cel sănătos. În genere, ea face ca patimile, care de-a lungul vieții omenești caută să se cuibărească în suflete, să fie îndepărtate și la aceasta ajunge prin crearea îngrijită a unei stări sufletești pline de bucurie și de plăcere, care face ca în suflete să ia ființă cugetele cele înțelepte”. De aceea, Psaltirea a fost cartea poate cea mai des tipărită și cel mai frecvent uzitată. Chiar mai mult decât Sfânta Scriptură, în general, Psaltirea este folosită atât în cultul liturgic, practic neexistând slujbă care să nu conțină unul sau mai mulți psalmi sau, cel puțin, versete din psalmi, cât și în rugăciunea individuală a credincioșilor, în general, și a monahilor, în special. Întrucât versificarea Psaltirii a început în lumea protestantă (prin Clement Marot, Jean Calvin și Theodor de Beze, sec. al XVI-lea și începutul celui de-al XVII-lea), ea fiind întâlnită și în Biserica Romano-Catolică (Psaltirea versificată de călugărul Jan Kochanowschi, sec. al XVI-lea), cărturarul mitropolit Dosoftei, neîntrecut cunoscător și mânuitor al limbii române, a socotit că ar fi bine ca și românii ortodocși să aibă Psaltirea versificată în limba lor (versificarea Psaltirii de către Sfântul Dosoftei fiind o premieră în lumea ortodoxă), ceea ce s-a înfăptuit după „cinci ani” de muncă „cu osârdie mare”(1673). Cu alte cuvinte, Sfântul Ierarh Dosoftei a pus la îndemâna credincioșilor ortodocși (români) cartea cea mai de preț a cultului ei, pentru folosul lor duhovnicesc. Aceasta confirmă, încă o dată, evlavia Sfântului Dosoftei la Psaltire, dar și dragostea lui de arhipăstor, după modelul Păstorului cel Bun, față de păstoriții săi pentru a le oferi hrana trebuitoare.

Al cincilea pas este evlavia sa specială pentru Sfânta Liturghie. Acesta este și motivul pentru Sfântul Ierarh a tradus și tipărit, în 1679, Dumnezeiasca Liturghie, ea fiind prima traducere realizată de un ierarh (după 109 ani de la cea a lui Coresi). Această lucrare, „hărăzită pentru toată seminția românească...ca dar limbii românești”, dovedește importanța specială pe care o are Sfânta Liturghie în Biserică. Dacă prin punerea la îndemână a Psaltirii pentru credincioși Sfântul Ierarh Dosoftei voia să sublinieze importanța rugăciunii individuale, prin traducerea Dumnezeieștii Liturghii, marele ierarh a dorit să evidențieze atât valoarea, cât și necesitatea participării la Sfânta Liturghie, cea mai înaltă slujbă în cer și pe pământ. Tocmai de aceea și în iconografie Sfântul Dosoftei este pictat ținând în mână Liturghierul.

Al șaselea pas este iubirea arătată față sfinți. Ea s-a manifestat, în primul rând, prin tipărirea lucrării monumentale Viața și petrecerea svinților, în patru volume format mare, la Iași, între anii 1682-1686, ultima parte, lunile iunie-august, neterminată din cauza exilului. Este adevărat că la alcătuirea ei a folosit mai multe surse (ediția greacă a Mineielor bizantine a lui Maxim Margunios, cea a Sfântului Simeon Metafrastul, alte ediții de sfinți, chiar și rusești, Patericul și „Mântuirea păcătoșilor”), dar importanța ei rezidă în circulația foarte largă pe care a cunoscut-o, precum și faptul că ea a constituit o sursă principală pentru viețile sfinților și sinaxarele de mai târziu. De precizat că Sfântul Dosoftei nu a fost doar un traducător și alcătuitor de vieți de sfinți, ci și un fidel următor al lor, potrivit cuvântului Sfântului Apostol Pavel: „Fiți următori mei, după cum și eu urmez lui Hristos” (I Cor. 11,1). El, asemenea Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, citea viețile Sfinților pentru a vedea ce îi spun Sfinții să facă/împlineacă.

Al șaptelea pas, care i-a dat un imbold aparte în urmarea drumului sfințeniei, a fost vizita întreprinsă la Kiev în anul 1684. Primind misiunea de a merge la țarii Rusiei pentru a le înainta țarilor Ioan și Petru o petiție prin care cereau protecția rușilor și ajutor în vederea izgonirii turcilor din Moldova, din cauza unei epidemii de ciumă, mitropolitul Dosoftei și însoțitorii săi s-au oprit la Kiev vreme de mai multe luni, timp în care Sfântul Ierarh a vizitat Lavra Peșterilor. Despre sentimentele și impresiile trăite aici, a scris alese cuvinte. În esență, el descrie mulțimea sfinților adăpostiți aici (peste 100), modul cum arătau („trupurile lor întregi, cu toată carnea și pelița, cum ar fi de vro lună adormit...Palmele, unghile, urechile, nasul, cu totului tot întregi, neprăbușit. Și hainele, rase, mantii, cămeș, brâu, năfrămioara...M-am mirat de minune mare, atâta de mult și tot întregi”), mireasma pe care ele le răspândeau („Dară mirosul lor! Cela de cela mai într-alt chip mirosul lor. Cumu-i bosiocul, minta, trandafirul, carofilul, lăcrămielele, toporașele, de nu-ș samănă, și careaș de carea să-ntrece cu mirosul, așa acele trupuri svinte care de care mai frumoase mirosăsc, de m-am mirat”), evlavia pe care a manifestat-o („Pre la toate m-am închinat și le-am sărutat”).

Mai precizează trei elemente importante: 1. Mitropolitul Petru Movilă, canonizat sfânt în vremea noastră-în 1996-, le-a „făcut tuturor secriu”, 2. În momentul în care a intrat în Lavra Peșterilor Sfântul Dosoftei era „bolnav stricat”, dar când a ieșit, în urma rugăciunilor înălțate sfinților, afirmă autorul, „am ieșit atât de sănătos cât am venit pre gios înaintea cailor, în treapăd sărind, de să mira tot. Ș-am mărs cât ar hi a patru parte de milă tot în sărite și n-am mai ostenit, și a doua dzi ca mai sănătos, fiindu-mi om de 60 de ani”, 3. La Kiev fiind și văzând atâția sfinți a constatat cu mare durere în suflet că noi, românii, nu avem sfinți din neamul nostru trecuți în calendar: „Dară tocma și din rumâni mulți sânt, carii am și vădzut viața și traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de la Voroneț și Rafail de Agapia, i-am sărutat și svintele moștii. Apucat-am în dzilele noastre părinț nalț la bunătăți și-n podvig (asceză), și plecat la smerenie adâncă. Părintele Chiriac de la Beserecani, gol și ticăloșit în munte 60 de ani. Și Chiriac de la Tazlău, Epifanie de la Voroneț, Partenie de Agapia. Dară Ioan de la Râșca, arhiepiscopul acel svânt și minunat, Inochentie de Probata și Istatie. Că Dumnedzău Svinția Sa nice un neam de rodul omenesc pre pământ nu lasă neparnic de darul svințenii Sale, ce preste tot au tins mila sa ș-au deschis tuturor ușe de spăsenie” (pocăință). Pe de o parte, Sfinții Lavrei Peșterilor l-au întărit și i-au mărit evlavia față de sfinți în general, iar constatarea sa referitoare la sfinții români au făcut ca după evenimentele din decembrie 1989, la canonizările ce au avut loc, mai cu seamă în cazul Sfinților Nemțeni, să fie folosită ca argument. 

Al optulea pas se referă la viața dusă de mitropolit în exilul din Polonia (1686-1693). Deși a trăit ultimii ani ai vieții în mari lipsuri, în special materiale, a rămas statornic în credința ortodoxă și aceasta în pofida presiunilor de a îmbrățișa catolicismul. Mai mult, prin viața sa și maniera în care oficia slujbele (ortodoxe) a stârnit admirația regelui Jan Sobieski, care participa, împreună cu familia sa, la unele dintre ele. Astfel, din rapoartele unui rezident rus în Polonia, B. Mihailov, aflăm: „Când venea Mitropolitul, atunci Majestatea Sa regală se scula înaintea lui și chema întru întâmpinarea sa pe regină și copiii lor, spre a primi binecuvântarea, și îl așeza lângă sine, înaintea tuturor senatorilor, deoarece mult era el, Preasfințitul Mitropolit, om sfințitor, frumos și dulce vorbitor”.

Același autor, B. Mihailov, descrie și sfârșitul vieții pământești al marelui mitropolit, sfârșit asemănător multor sfinți, cunoscându-și dinainte momentul plecării la Domnul: „După Sfânta Liturghie, luând masa cu tot clerul în chilia sa, a dăruit unui oarecare om sărac, venit la el, o blană pregătită pentru haina sa. Apoi a zis: Fraților, uitați-vă unde am ajuns a muri. Și aplecându-se pe laiță, și-a așezat sfintele sale mâini pe piept și a dat Domnului preafericitul său suflet”.  

Așadar, privind la viața, lucrarea și sfârșitul marelui mitropolit, Sfântul Dosoftei, nu putem să spunem mai mult decât ceea ce a scris, inspirat de Duhul, Sfântul Pavel, Apostolul neamurilor: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit cuvântul lui Dumnezeu, priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința” (Evrei 13, 7).

De la același autor

Ultimele din categorie