Vrând să rezolve cumva conflictul acestor tineri aprinşi de dorul monahismului pe care nu şi-l pot înfăptui, pentru că nu găsesc în ei înşişi suficientă putere şi hotărâre, pentru că nici nu au unde s-o găsească, de vreme ce această hotărâre şi înţelegere nu este dată tuturor, precum însuşi Hristos a zis. Vrând din experienţa lor să-i lămurească cumva, de multe ori, oamenii, fie că sunt profesori, fie că sunt preoţi, blamează monahismul: „Decât să mergi într-o mănăstire să trăieşti aşa cum trăiesc călugării de astăzi, mai bine căsătoreşte-te şi du o viaţă aşa şi-aşa... decât să ai mobil şi televizor şi cutare şi cutare, mai bine fă aşa şi-aşa, decât să fii beţiv şi curvar, mai bine nu te mai călugări".

Cine spune aceste cuvinte? Păi şi Sfinţii Părinţi le-au zis. Da. Dar care Sfinţi Părinţi? Noi am moştenit două direcţii mai clare pe care Sfinţii Părinţi le-au expus asupra acestui subiect. Mă refer la discursul sfinţilor călugări către ucenicii lor şi la discursul marilor dascăli, episcopi, ca Ioan Gură de Aur sau Grigorie de Nyssa, care au vorbit către mireni despre monahism. Găsim, într-adevăr, cuvinte ale sfinţilor care, aparent, defăimează monahismul.

Un Sfânt Părinte, un mare avvă, putea spune ucenicului său: „Ce mare treabă crezi că ai făcut dacă ai lăsat lumea şi ai venit aici? Te-mprăştii cu mintea, tânjeşti după toate prostiile... Păi, tu eşti călugăr? Mai bine stăteai acasă". Da! Dar cine-o spune şi cui o spune? Vedem aceasta în Patericul Egiptean, în Limonariu, în alte cărţi adresate călugărilor, când, de exemplu, marele Antonie are o descoperire că cizmarul din Alexandria este mai mare ca el sau că în cetate este un doctor care cântă cu îngerii. Cui erau adresate aceste descoperiri? Călugărilor din obşte sau din pustietăţi, pe care-i păştea riscul să se mândrească cu faptele exterioare pe care le făceau.

Pe de altă parte, Sfântul Ioan Scărarul, chiar la începutul Scării sale, aduce un elogiu monahismului, încât, dacă îl citeşte un mirean, are impresia că nu mai are nici o şansă de mântuire. Sfântul Ioan Scărarul ne atrage atenţia că toţi marii făcători de minuni, toate darurile cele mari s-au dat în special călugărilor şi întreabă: „unde aţi văzut voi mireni să învieze morţii sau să aibă darul facerii de minuni, al tămăduirilor ş.a.m.d.?" Nu că nu sunt, sunt, desigur, dar Sfântul Ioan Scărarul a vrut să-şi încurajeze călugării din obştea sa spre viaţa călugărească.

Aşadar nu este cuviincios când un mirean vorbeşte despre neputinţele călugărilor, nu este de bonton, dacă vreţi. Aceasta o pot face călugării. Un călugăr poate vorbi despre neputinţele călugărilor şi să spună că mirenii sunt mai buni ca el. Mulţi dintre călugări îşi fac autocritică. Dar un mirean, care nu a luat jugul călugăriei şi nu cunoaşte ce este, nu poate face asta. Pentru că niciodată sfinţii, dintre cei de mir, nu şi-au permis să blameze pe ultimul dintre călugări, chiar dacă ei înşişi erau la o înaltă stare duhovnicească. Citiţi cuvântul despre feciorie al Sfântului Grigorie al Nyssei. Vedeţi cum vorbeşte despre monahism şi cum se tânguieşte că n-a putut să fie şi el unul dintre ei. Sfântul Grigorie a fost dintre cei căsătoriţi. Dar a fost atât de curat, că pururea era în răpire, în extaz. Era văzător şi cunoscător al tainelor dumnezeieşti, dar se tânguia că s-a căsătorit şi nu s-a călugărit.

(Ieromonah Savatie Baștovoi, Singuri în fața libertății, Editura Cathisma, București, 2009, pp. 62-65)