În vremea aceea, fiind iarăși mulțime mare de oameni și neavând ce să mănânce, Iisus a chemat la Sine pe ucenicii Săi și le-a zis: Milă Îmi este de mulțime, că sunt trei zile de când așteaptă lângă Mine și n-au ce să mănânce. Și dacă le voi da drumul la casele lor flămânzi, se vor istovi pe drum, că unii dintre ei au venit de departe. Și ucenicii Lui I-au răspuns: De unde va putea cineva să-i sature pe aceștia cu pâine aici, în pustie? El însă i-a întrebat: Câte pâini aveți? Răspuns-au Lui: Șapte. Și a poruncit mulțimii să se așeze pe pământ. Și, luând cele șapte pâini, a mulțumit, a frânt și a dat ucenicilor Săi ca să le pună înainte. Și ei le-au pus mulțimii înainte. Și aveau și puțini peștișori. Și binecuvântându-i, a zis să-i pună și pe aceștia înaintea lor. Și au mâncat și s-au săturat și au luat șapte coșuri cu rămășițe de fărâmituri. Iar cei erau ca la patru mii. După aceea le-a dat drumul. Și îndată, intrând în corabie cu ucenicii Săi, a venit în părțile Dalmanutei. (Marcu 8, 1-10) (Vineri în săptămâna a 16-a după Rusalii)

Întâmplarea minunată cuprinsă în această pericopă evanghelică este cunoscută ca „a doua înmulțire a pâinilor”, fiind povestită și de Sfântul Evanghelist Matei (15, 29-39). Aceasta s-a petrecut după vindecarea, în Sidon, a fiicei unei localnice feniciene. De astă dată, Iisus Se afla într-o altă regiune a Țării Sfinte populată de neamuri păgâne, anume Decapole, care se întindea la răsărit de Iordan și era o federație de zece orașe (de unde și numele grecesc: „deca”, zece și „polis”, oraș). Aici s-au adunat mulțimile ca să Îl asculte și, la fel ca la prima înmulțire a pâinilor, Iui Iisus I se face milă de lumea înfometată. Cea dintâi înmulțire a fost tematizată în pericopa evanghelică din joia a 15-a după Rusalii (Marcu 6, 30-45), iar de acolo reiese că minunea se întâmpla după o cuvântare prelungită de-a lungul unei zile întregi, în timp ce aici lucrurile se întâmplă după „trei zile de când așteaptă lângă Mine și n-au ce să mănânce”. Învățătura e mai intens expusă, fiindcă Iisus Se află într-un loc unde nimeni nu mai vestise despre Împărăția lui Dumnezeu. Însă și din celalaltă perspectivă, oamenii adunați au stat trei zile să asculte, prin aceasta arătând cât de dornici erau să primească Evanghelia. Cu o săptămână în urmă, la lăsatul serii, ucenicii Îl rugau discret pe Domnul să slobozească mulțimile ca să-și cumpere de mâncare de prin sate. Aici Iisus e Cel care are inițiativa și afirmă, fără să fie întrebat, că nu vrea să-i slobozească pe oameni flămânzi ca să nu se istovească pe cale. Înseamnă că, fără dubii, aceștia nu mâncaseră de atâta vreme. 

Punând în oglindă cele două minuni ale înmulțirii pâinilor, partea didactică a întâlnirii Domnului cu mulțimile este urmată de partea minunată, care se repetă și ea, dar cu diferențe importante. Aici Domnul întreabă pe ucenici câte pâini au și află că sunt șapte, precum și „puțini peștișori”. Miracolul se produce în același fel: Iisus poruncește mulțimii să se așeze pe pământ, apoi ia pâinile, mulțumește, frânge și împarte ucenicilor care la rândul lor împart mâncarea mulțimii. Peștii sunt binecuvântați separat și împărțiți, iar în final se strâng șapte coșuri de firimituri. Evanghelistul mai menționează că cei care se săturaseră din masa oferită de Domnul erau „ca la patru mii”. Istorioara se încheie cu slobozirea mulțimii și urcarea lui Iisus împreună cu ucenicii în corabie, urmată de traversarea mării. 

Dublarea minunii înmulțirii pâinilor, după doar două capitole din Evanghelie, a părut suspectă în ochii unora dintre exegeții biblici moderni, adepți ai metodei istorico-critice de cercetare. Potrivit acestora, povestirea ar fi un „dublet”, rezultat în procesul de redacție a Evangheliei. Pentru a se ajunge la textul final, presupusul redactor ar fi pus „cap la cap” mai multe manuscrise, iar această povestire s-ar fi regăsit în surse de două ori, cu mici diferențe. Astfel din greșeală ar fi fost înregistrată de două ori, ca și cum ar fi vorba despre două evenimente diferite. Totuși, există argumente serioase care să le conteste ipoteza. 

În versetele următoare de la Marcu, care nu mai sunt însă prinse în Evanghelia acestei zile, lucrurile în ceea ce privește realitatea minunii se clarifică. După plecarea mulțimilor și întoarcerea Domnului cu ucenicii în ținuturile locuite de evrei, Acesta e întâmpinat de fariseii care Îi cereau semn. Suspinând, Domnul S-a întors în corabie, zicând ucenicilor: „Vedeţi, păziţi-vă de aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod” (Marcu 8, 15), iar aceștia fiindcă uitaseră să ia cu ei merinde, „vorbeau între ei, zicând: Aceasta o zice, fiindcă n-avem pâine”. Atunci Iisus le reproșează că se gândesc numai la mâncarea materială și le spune că nu au ochi și urechi: „Când am frânt cele cinci pâini, la cei cinci mii de oameni, atunci câte coşuri pline de fărâmituri aţi luat? Zis-au Lui: Douăsprezece. Şi când cu cele şapte pâini, la cei patru mii de oameni, câte coşuri pline de fărâmituri aţi luat? Iar ei au zis: Şapte.” (Marcu 8, 19-20). Pomenind de cele două minuni, Domnului nu-i era grijă de mâncare când îi atenționa să se păzească de aluatul fariseilor, ci îi avertiza să nu fie aidoma acelora, cerând semne la tot pasul. 

E interesant că Iisus amintește de numărul pâinilor, de numărul oamenilor hrăniți, de numărul coșurilor cu firimituri, dar nu-i numește pe unii iudei, iar pe alții păgâni. Dar e posibil ca în această diferență să existe, pe lângă nevoia concretă de hrănire a două mulțimi înfometate, o altă motivație pentru care s-a repetat miracolul înmulțirii pâinilor și peștilor. Așadar, prima oară aceștia erau iudei, iar a doua oară păgâni din Decapole. Interesant, a doua înmulțire este prefațată de minunea vindecării fiicei unei femei feniciene (sau cananeence, după cum o numește Matei) ca urmare a credinței și smereniei acestei mame insistente. După minune, Iisus se confruntă cu fariseii necredincioși și sfidători, care insistenți Îi cereau semn. Evanghelistul parcă accentuează deschiderea spre credință a păgânilor, în contrast cu poporul Legământului, popor ales care însă refuză vestirea Împărăția Cerurilor. 

Se constată că și numărul celor prezenți la cele două înmulțiri ale pâinilor e altul, timpul cuvântării e altul, numărul de pâini și de pești diferă, precum și interesanta binecuvântare a peștilor, separată de cea a pâinilor. Cele douăsprezece coșuri de firimituri ale primei minuni amintesc de numărul semințiilor lui Israel, dar și al Apostolilor, în timp ce numărul celor șapte coșuri de aici amintește de cele șapte neamuri păgâne nimicite de evrei la intrarea în Canaan, dar forțând ușor interpretarea în direcție alegorică, și de cei șapte diaconi amintiți în capitolul al șaselea al Faptelor Apostolilor. Aceștia au fost sfințiți pentru a-i degreva pe Sfinții Apostoli de sarcina slujirii, când comunitatea se înmulțise, crescând de la trei mii la Cincizecime (Fapte Apostoli 2, 41), la cinci mii după predica lui Petru în templu (Fapte Apostoli 4, 4). 

Prin minunea amintită în Evanghelia zilei precedente, a vindecării fetei feniciene prin credința mamei sale și prin minunea amintită aici, a celei de-a doua înmulțiri a pâinilor și peștilor se înțelege că Dumnezeu recheamă la credință popoarele odinioară necredincioase, alungate în vechime, ca și ele să se alăture veștii de mântuire care vine pentru toată lumea. Nu de „aluatul fariseilor” plin de necredință, reproșuri și suspiciuni are nevoie Dumnezeu, ci de inimi curate, ca ale acelora considerați odinioară păgâni, iar acum aflați alături de Domnul, stau și Îl ascultă, uitând de mâncare timp de trei zile.