Câţi adolescenţi nu auziţi spunând că părinţii încearcă să-i priveze de propria experienţă de viaţă, cerându-le să se comporte de ca şi cum ar fi adulţi, să facă alegerile „cele mai corecte”, de frica de a nu suferi. Conflictul dintre generaţii este o sintagmă care nu a apărut acum, în zilele noastre, ci vine din străfundurile istoriei, aducând generaţii de oameni care s-au revoltat ori s-au supus cu ură după alte generaţii care la fel au făcut înaintea lor. Este normal, pentru evoluţia omului, ca să se folosească de descoperirile deja făcute, să nu încerce să inventeze din nou roata, ci, dimpotrivă, să-şi aducă propria contribuţie la evoluţia societăţii. Iar părinţii încearcă să transmită tocmai principiile utilizării descoperirilor vremilor în care ei au crescut. Bagajul, zestrea de care, folosindu-se, tinerii pot pune început bun.

Dragoste sau control?

Situaţia devine problematică în momentul în care părinţii uită că ceea ce oferă ei este doar un bagaj, o mână de instrumente pe care copiii pot să le folosească ori nu, pot să le folosească „corect” ori să caute alte combinaţii ale informaţiilor primite în casă. Această situaţie s-ar putea numi control, iar această atitudine din partea părinţilor stârneşte în tineri de cele mai multe ori refuzul total ori parţial a tot ceea ce vine de la părinţi, ori de la altă autoritate.

Părinţii vor spune acum că nu e vorba de control, ci de dragoste pentru copiii lor şi aşa este. Cu excepţia celor care din cauza grelelor păcate în care trăiesc ajung să nu mai poarte de grijă deloc de proprii copii, în general părinţii îşi iubesc copiii şi vor ce e mai bun pentru ei. În numele acestei iubiri, ei chiar îi corectează şi îi controlează uneori până la abuz. Iar foştii copii, adulţii de acum, vor spune că „mama sau tata au fost violenţi cu mine, dar uite ce om de ispravă am ieşit” şi repetă acelaşi comportament cu proprii copii. Sau, dimpotrivă, referitor la ideea de la început, spun „eu niciodată nu-mi voi bate copilul” şi de la această idee ajung până la a-l neglija, permiţându-i orice, chiar şi ceea ce-i face rău.

Este atât de greu să ne educăm copiii deoarece nu ştim să-i iubim. Confundăm iubirea cu posesia, confundăm grija cu controlul, confundăm libertatea cu neglijenţa. Ne lăsăm legaţi de propriile concepţii şi experienţă de viaţă stivuite în credinţe pe care le credem universal valabile şi nu acţionăm, ci doar reacţionăm la stimulii exteriori. Iar toată bogăţia noastră interioară pe care o căutăm, de altfel, rămâne în adâncurile sufletului nostru, nefolosită, pentru că nu ştim cum să ajungem la ea, căci trăim doar la nivel de supravieţuire. Suntem precum bolnavii conectaţi la aparate cu zeci de fire care ne întreţin traiul nostru superficial şi artificial, lipsit de conştiinţa sensului şi, din nefericire, aceasta încercăm să le transmitem şi copiilor noştri de cele mai multe ori, dacă nu deschidem ochii şi nu rupem aceste legături, pentru a respira aerul Vieţii care este Hristos.

Dezlegând legătura resentimentelor

Conştientizând că suntem bolnavi şi că nu ştim să iubim, vom merge la Vindecător, care ne spune „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Începând să căutăm împărăţia, ne vom lăsa, încetul cu încetul, să ne desprindem de firele care ne întreţin supravieţuirea, fire care ne susţin tocmai această trăire reactivă şi limitată. Este greu, pentru că pe moment vom avea impresia că facem un gest sinucigaş, tăind aceste fire. Aducând în faţa duhovnicului toate gândurile de judecată faţă de părinţi, prin dezlegare, ne vom elibera de ele şi vom putea trăi mai departe, acceptându-i aşa cum sunt. Pe măsură ce vom constata iubirea care motiva fiecare gest al părinţilor noştri (chiar dacă neaprobat ori chiar condamnat de noi) – căci aceasta era singura formă de iubire pe care ei o cunoşteau – iertându-i, vom începe să ne dezlegăm firele care ne alimentează cu resentimente, cu ură, ori cu iubire posesivă. Vom putea începe atunci să ne raportăm cu adevărat liberi la lucrurile preţioase pe care le putem găsi în aceste bagaje transmise de generaţii şi le vom putea folosi într-un mod creativ, ajutaţi chiar de Domnul „pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele” (Efeseni 2, 10).

Şi vom putea astfel noi înşine să oferim copiilor o iubire superioară calitativ, iubire alimentată chiar de Dumnezeu, Care este Iubire, vom începe să cunoaştem adevărata libertate în Domnul şi vom avea curaj s-o îngăduim şi s-o dăruim şi copiilor noştri. Iar dacă ei ne vor fi reproşând vreodată că nu-i iubim, să ne smerim şi să acceptăm faptul că într-adevăr, încă mai suntem bolnavi, încă nu suntem vindecaţi, dar să le spunem că lucrăm (şi chiar să lucrăm) la asta. Şi să-i asigurăm că aceasta este într-adevăr cea mai mare formă de iubire de care suntem capabili la acest moment, dar, cu rugăciunile lor, prin Spovedanie şi Împărtăşanie, Domnul ne va vindeca treptat, ajutându-ne să devenim din ce în ce mai transparenţi la iubirea Lui, pe care ei, copiii, o vor putea astfel vedea în noi şi se vor putea bucura de ea, pe măsura propriei lor deschideri faţă de El şi faţă de noi.