Întreaga viaţă a Cuviosului Arsenie de la Prislop a stat sub semnul dragostei jertfelnice. Indiferent că a fost în mănăstire sau în lume, în libertate sau în temniţă, s-a făcut pildă de jertfă, uitând de sine şi punând mai presus de orice viaţa şi mântuirea celuilalt. A avut atâta nobleţe sufletească, încât a purtat neîncetat suferinţa celor care-l cercetau. Se împovăra cu tot omul, fiindcă dragostea lui faţă de tot omul a fost desăvârşită.

În închisoare se ruga pentru cei ce pătimeau, iar rugăciunea lui ajuta în mod real. Odată, s-a rugat cinci ore pentru cel cu care era în aceeaşi celulă. Când acel deţinut a fost dus să-şi primească sentinţa, Cuviosul Arsenie, pe toată durata groaznicei anchete, s-a rugat pentru el. Toţi colegii deţinutului au primit câte 25 de ani de puşcărie, iar acela trebuia să primească la fel. Însă judecătorul nu şi-a dat seama că două foi din dosar erau lipite şi a dispus condamnarea lui la doar 2 ani şi jumătate.

Din închisoarea de la Râmnicu Vâlcea, Cuviosul Arsenie i-a scris Cuviosului Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus despre dorinţa „de a acoperi cu viața cele două porunci ce mi-au fost dragi: iubirea de Dumnezeu și iubirea de oameni, cu care am căutat să-i înduplec să fie mai buni și mai cu­rați. Am știut demult că aceste două porunci, prin care se sfințesc oamenii, dacă sunt propovăduite stăruitor, sunt pricină de moarte în lumea aceasta. Drept aceea, de nenumărate ori am mărturisit că pe chipul sfârșitu­lui vieții pământești se dovedește care, cât a fost uceni­cul Mântuitorului”.

Cuviosul Arsenie a iubit mult neamul românesc. Dragostea lui de neam nu s-a manifestat ca apartenenţă la vreo ideologie sau mişcare politică. Dragostea lui s-a descoperit ca jertfă continuă. Era un model de român creştin vrednic de urmat, adică acel român care se-ncumetă să urce pe Golgota neamului românesc. Fără teamă. Cu o încredere neţărmurită în Dumnezeu. Şi pe toţi i-a încurajat spre jertfă. Aşa spunea: „Când împlineşti porunca iubirii, iei foc![1]”.

Fiind în temniţă la Braşov, Cuviosul a îngrijit de un suferind grav. Acela fusese chinuit în anchete şi torturat continuu două săptămâni. Tălpile şi părţile sensibile erau tot o rană. Cuviosul Arsenie l-a spălat şi l-a oblojit. Cu toate că era zilnic târât în anchete, l-a îngrijit pe aproapele său ca pe sine însuşi. A uitat de sine, ca să-l poată salva pe omul rănit de lângă el. Mai apoi, cel care s-a tămăduit a mărturisit despre Cuvios că a fost un stâlp de lumină pentru sufletele chinuite şi deznădăjduite din temniţele comuniste.

Cu toate că a fost total apolitic, Cuviosul Arsenie i-a ajutat în perioada de prigoană pe toţi primejduiţii, fie primindu-i la spovedanie, fie adăpostindu-i, fie dându-le în ascuns merinde şi haine. În numele credinţei în Domnul Hristos, îi ajuta pe toţi, chiar şi pe cei din munţi. Această purtare i-a adus multă suferinţă. Însă nici nu a putut să treacă nepăsător pe lângă acei oameni urgisiţi. A renunţat la sine, la liniştea sa, la gândul supravieţuirii, ca să-i salveze pe ceilalţi. Aşa l-a salvat, de pildă, pe Nichifor Crainic, care era urmărit de comunişti şi se ascundea într-o casă din Sibiu. Cuviosul Arsenie l-a vizitat şi i-a dus într-ascuns alimente. În condiţiile în care toate ieşirile din oraş erau atent controlate, a reuşit să-l ducă în apropierea Mănăstirii Sâmbăta de Sus, asumându-şi un risc enorm căci, dacă era prins alături de un fugar, ar fi fost el însuşi arestat şi condamnat.

Nu numai pe Nichifor Crainic l-a salvat, ci şi pe Mitropolitul Antonie Plămădeală, care era urmărit din 1947 pentru activitate politică. A mers după el la Baia Mare, l-a convins să vină la Mănăstirea Prislop şi să se călugărească, încredinţându-l că aşa va scăpa şi de urmărire. Şi, într-adevăr, aşa a fost. Mitropolitul Antonie a fost arestat abia în 1954, făcând câteva luni de închisoare uşoară, în timp ce toţi ceilalţi membri ai grupului urmărit de comunişti au trecut prin torturi groaznice. 

Din desăvârşită dragoste, Cuviosul Arsenie a făcut multă jertfă, fiind tras la răspundere pentru adăpostirea fugarilor şi suferind temniţă grea. Nu a denunţat pe nimeni, oricât de mult a fost torturat, fiindcă a socotit că acest lucru era incompatibil cu misiunea preoţească. Aşa a răspuns când a fost întrebat de ce nu i-a denunţat pe Mitropolitul Antonie Plămădeală şi pe Părintele Nicolae Bordaşiu. Atunci când a fost acuzat de „omisiune de denunţ” în cazul unui fugar din Transnistria considerat de comunişti „criminal de război”, a răspuns: „Nu l-am denunţat deoarece, în calitatea mea de duhovnic, nu puteam să fac acest lucru[2]”.

La 19 septembrie 1955, Cuviosul Arsenie a fost arestat pentru că nu l-a denunţat pe Părintele Nicolae Bordaşiu. A stat în temniţă, îndurând umilinţe, anchete, bătăi, frig şi foame. Mai târziu, fără să-i poarte măcar un gând rău, atunci când Părintele Bordaşiu i-a cerut iertare pentru cât a pătimit din cauza sa, Cuviosul i-a liniştit conştiinţa, spunându-i: „N-ai să-ţi reproşezi nimic. Nici un fir de păr din cap nu se mişcă fără voia lui Dumnezeu[3]”. Aşa de mult îi iubea pe oameni, că nu ţinea deloc minte răul.

Începând din anii ’50, împotriva Cuviosului Arsenie de la Prislop s-a pornit o campanie de defăimări. Scenariul securist a fost completat de patimile şi resentimentele unora care s-au pornit cu răutate şi vicleşug asupra lui. A răbdat până la sânge. S-a răstignit vreme de aproape patru decenii pe această cruce a „infamiei”. Acuzat în chip mincinos de multe fapte urâcioase, nu s-a apărat. A tăcut şi a primit toate ocările nedrepte, necăzând din dragostea faţă de Dumnezeu şi de oameni. Desăvârşit a iubit până la sfârşit. Mai mult, s-a preocupat adânc pentru cei ce-l batjocoreau şi se ruga pentru ei. Cuviosul i-a mărturisit cuiva acest gând: „N-aş vrea ca din cauza mea să ajungă cineva în iad[4]”. Atât de mare îi era grija faţă de mântuirea unui suflet, încât se lăsa pe sine ca să se îngrijoreze mai mult de soarta aceluia care răspândea despre el mincinoasele vorbe de ocară.

Cuviosul Arsenie a salvat-o de câteva ori pe maica Zamfira de la sinucidere. Preţul salvării unui suflet a trebuit plătit cu viaţa întreagă, fiind mereu, din această cauză, ţinta unor denunţuri mincinoase. A fost samarineanul milostiv care i-a legat rănile şi a dus-o la liman. Maica Zamfira putea fi o sinucigaşă, dacă ar fi fost abandonată, dar Cuviosul a salvat un suflet şi a câştigat o monahie.

Multe pot fi povestite despre dragostea jertfelnică a Cuviosului Arsenie de la Prislop, însă ne mai oprim acum doar la chipul desăvârşit al iubirii, atunci când a fost dezbrăcat de haina monahală, oprit de la slujirea preoţească şi forţat să părăsească mănăstirea. Durerea lui adâncă a putut fi covârşită doar de desăvârşita dragoste. Dragostea l-a îndemnat să tacă şi să nu se îndreptăţească întru nimic. Dragostea l-a făcut să nu acuze pe nimeni, să nu cârtească, să nu gândească răul. Dragostea i-a dat putere să rabde, să nu critice decizia ierarhului său. Dragostea revărsată de Duhul Sfânt în inima lui l-a făcut să fie ca un foc pe care nici o furtună istorică nu l-ar fi putut stinge. Având desăvârşită dragoste, a înţeles neputinţele oamenilor şi le-a purtat poverile până la sfârşitul vieţii.

Cuviosul Arsenie este un uriaş al dragostei. Odată cu canonizarea lui, a devenit pentru familia şi neamul românesc un model de urmat într-o epocă foarte grea, în care orbecăim după acel izvor curat al dragostei pentru a putea vieţui. Pildele dragostei sale desăvârşite sunt minunate până astăzi.