Să cugetăm la tot binele ce s-ar săvârşi dacă dragostea ar fi stăpâni peste tot…Dacă toţi ar iubi şi ar fi iubiţi, nimeni nimănui n-ar face vreun rău. Ucideri, vrajbe, războaie, tâlhării, zgârcenii, tot răul s-ar mistui. Chiar numele răutăţii n-ar mai fi. Ca să apreciem virtutea dragostei, să presupunem că nu numai o fiinţă, ci că toată lumea iubeşte. Sau, mai degrabă - dacă vreţi - „presupuneţi” o fiinţă iubită şi una care iubeşte, dar care iubeşte cum trebuie să iubească. Fiinţa aceea va trăi pe pământ întocmai ca în cer; va gusta o pace netulburată, împletindu-şi mii de cununi, îşi va păstra inima neîntinată de ură, de mânie, de invidie, de trufie, de deşartă slavă, de năzuinţe ticăloase, de toată dragostea cea rea şi de toată stricăciunea. După cum sieşi nu ar vrea să-şi facă rău, tot asemenea altuia.

Dragostea e mai trainică decât un zid, mai tare ca diamantul; şi dacă am putea închipui un lucru şi mai tare încă, dragostea îl întrece şi pe acela în tărie. Nici sărăcia, nici bogăţia n-o biruiesc - iar de ar fi dragoste, n-ar fi nici sărăcie şi nici bogăţie peste măsură, ci numai foloasele amândurora. De ce, oare, dragostea este mai mare decât toate celelalte? Pentru că toate celelalte vor trece…

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 44)