Dreapta socotinţă

Astfel, apariţia Sfântului Antonie, potrivit lui Gobry, răspundea unei nevoi imperioase a unui povăţuitor puternic şi înţelept care să îndrume spre desăvârşire şi să-i ferească de rătăcire pe cei ce se retrăseseră în pustiu, căutând calea cea dreaptă. Unii dintre ei aveau în vedere doar exteriorul luptei duhovniceşti, accentuând nevoinţele trupeşti: postul, înfrânarea, privegherea... Scopul imediat îl credeau a fi dobândirea puterii de a face minuni, şi dacă nu-l atingeau se socoteau pierduţi. Ieşirea la propovăduire şi povăţuire a lui Antonie, după douăzeci de ani de deplină retragere, timp în care a dobândit puterea de a pătrunde tainele luptei duhovniceşti, a avut deci un rol hotărâtor în viața celorlalţi.

Se dezvăluie aici o primă harismă, pe care având-o, cel ce povăţuieşte poate într-adevăr să-i ajute pe ceilalţi: discernământul sau dreapta socotinţă. Antonie însuşi vădeşte importanţa dreptei socotinţe, fără de care nimeni nu poate deveni un adevărat povăţuitor şi nici măcar nu poate spori în viața duhovnicească: „Am văzut unii care şi-au topit trupurile lor cu nevoinţa şi pentru că n-au avut dreapta socoteală, departe de Dumnezeu s-au făcut" (Avva Antonie, în Patericul, p. 8).

Altădată, într-o adunare a Bătrânilor, printre alte răspunsuri, Avva Antonie dezleagă şi întrebarea pe care el însuşi o formulase: Care este cea mai mare virtute ce-l poate păzi pe călugăr la adăpost de capcanele şi închipuirile diavolului..., dând un răspuns pe care nici unul din ceilalţi nu l-au înţeles. Venit de la Avva Antonie, răspunsul îndemna la o veghere neîntreruptă asupra dreptei socotinţe, considerată cea mai importantă virtute, cea mai mare putere duhovnicească.

Ea este rodul unei îndelungate lupte duse cu trezvie şi inimă curată, şi nu se statorniceşte doar în urma unor nevoinţe aparte sau din înţelepciunea acestei lumi, ci este dăruită nevoitorului atent a pricepe pronia dumnezeiască şi a se lăsa călăuzit nerătăcit de ea.

Dreapta socotinţă, discernământul sau diakrisis, care, cel mai adesea lipseşte începătorilor, nu se dobândeşte însă doar odată cu vârsta, ci este un rod al harului, o agonisită a vieţii curate, trăită cu dreaptă înţelegere. Fără a fi agonisit dreapta socotinţă, nevoitorul are încă nevoie să primească sfat şi să stea sub povăţuirea unui adevărat părinte.

Unui Bătrân îmbunătăţit, un frate îi descoperă îngrijorarea sa, spunându-i: „Când eram în lume, în viaţa mirenească, foarte mult posteam, rugăciuni şi privegheri făceam şi multă râvnă sufletească, umilinţă şi lacrimi aveam, iar dacă m-am lepădat de lume şi m-am făcut călugăr, nici una din acele bunătăţi nu văd în mine". Deşi fratele se vede slăbind şi caută cauza, Bătrânul îi vesteşte înşelarea stării de până atunci: „Să mă crezi, fiule, că acele bunătăţi despre care mi-ai spus că le făceai când erai mirean, toate pentru mândria şi lauda oamenilor le făceai, căci aveai îndemnător spre ele pe cel ce în taină se lupta cu tine şi acele fapte ale tale nu erau primite de Dumnezeu. Mai plăcut şi mai primit este lui Dumnezeu un psalm ce-l vei citi acum cu smerenie, decât o mie de psalmi pe care-i citeai în viaţa mirenească cu mândrie" (Patericul, p. 297). Ca tot cuvântul vindecător al părintelui duhovnicesc, şi acesta a adus fratelui mare folosinţă şi multă mângâiere sufletului său. Pe bună dreptate, recunoaşterea păcii şi a echilibrului pe care îl aduce dreapta înţelegere adevereşte luminarea sufletului, reaşezarea pe calea cea dreaptă: „«Să ştii, părinte, că astăzi mi-ai mântuit sufletul», şi aşa s-a dus mulţumind lui Dumnezeu".

Adevăratul discernământ nu este cultivat prin vreo ştiinţă, învăţată teoretic de la cei cunoscători, ci printr-o trăire în Duhul părinţilor, o putere de pătrundere venită din încercare, putere de deosebire a duhurilor.

În faţa luptei înşelătoare a gândurilor de hulă, un frate împovărat primeşte un răspuns venit nu doar dintr-o inimă de părinte plină de iubire, ci şi din siguranţa Bătrânului cunoscător al duhurilor: „Mergi, fiule, şi te îngrijeşte pentru alte greşeli ale tale, iar acel păcat pentru gândurile hulitoare asupra lui Dumnezeu şi asupra credinţei creştineşti care spui că te supără lasă-le să fie asupra mea" (Ibidem, p. 345). Explicându-i ucenicului când şi pentru ce pot să apară asemenea gânduri, Bătrânul îi dă şi chipul vieţuirii pentru a nu se mai lăsa vătămat de ele: „Aşadar, din atâta putem să cunoaştem că acele gânduri diavoleşti hulitoare asupra lui Dumnezeu nu se pot izgoni cu altceva, nici într-alt chip nu se poate izbăvi omul cel supărat de dânsele, fără numai să nu le bage niciodată în seamă. Că nu pot să îţi strice ţie acelea, fiindcă acele gânduri nu sunt de la tine, ci de la diavol".

Dacă iubirea, milostenia, chiar şi răbdarea pot fi disimulate, dreapta socotinţă este cea care face cu adevărat deosebirea între cel care este Avva şi cel care doar pare Avva - sau nu este încă. Astfel, Avva Agaton avea renumele că dobândise cu adevărat harisma dreptei socotinţe. Vrând să-l încerce, dar şi să se folosească de pe urma încercării, cei ce au venit la dânsul au început să-l ponegrească: „Tu eşti Agaton? Am auzit despre tine că eşti curvar şi mândru". Fără să se tulbure, Avva Agaton a zis: „Ei bine, aşa este". Aceia au continuat să-l provoace numindu-l clevetitor şi bârfitor, dar văzând că nu se tulbură au adăugat: „Tu eşti Agaton, ereticul?". De data asta, spre surprinderea lor, Bătrânul a răspuns: „Nu sunt eretic". Mirându-se de reacţiile diferite ale Bătrânului, cei doi i-au cerut lămurire: „Spune-ne, pentru ce atâtea câte ţi-am zis le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai suferit?". Rămânând în continuare netulburat - şi numai un om cu adevărată dreaptă socotinţă putea reacţiona astfel -, Avva Agaton le-a explicat: „Cele dintâi asupra mea le scriu, căci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta, eretic, este despărţire de Dumnezeu şi nu voiesc să mă despart de Dumnezeu". Şi au plecat lămuriţi cei ce-l ispitiseră, minunându-se de dreapta lui socotinţă.

Părintele duhovnicesc cu dreaptă socotinţă adeseori nu aşteaptă întrebarea celuilalt, ci îi descoperă chiar el gândurile ascunse în inimă. Însă, precum Avva Agaton, el poate da un răspuns neaşteptat chiar celor ce-l întreabă cu gând de ispitire. Câştigul duhovnicesc al ucenicului este căutat şi râvnit de părinte care, asemenea lui Dumnezeu pe Care îl slujeşte, „nu doreşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”. 

(Arhim. Nichifor Horia, Duhovnicia Patericului, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 64-70)