Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Vai vouă, cărturarilor și fariseilor! Că zidiți mormintele prorocilor pe care părinții voștri i-au ucis. Așadar, mărturisiți și încuviințați faptele părinților voștri, pentru că ei i-au ucis, iar voi le clădiți mormintele. De aceea și înțelepciunea lui Dumnezeu a zis: «Voi trimite la ei proroci și apostoli și dintre ei vor ucide și vor prigoni»; ca să se ceară de la neamul acesta sângele tuturor prorocilor care s-a vărsat de la facerea lumii, de la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia, care a fost ucis între altar și templu. Adevărat vă spun: că se va cere de la neamul acesta. Vai vouă, învățătorilor de Lege! Că ați luat cheia cunoștinței; voi înșivă n-ați intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-ați împiedicat. Atunci, ieșind El de acolo, cărturarii și fariseii au început să-L urască de moarte și să-L silească să vorbească despre multe, pândindu-L și căutând să audă ceva din gura Lui, ca să-I găsească vină. În același timp adunându-se mulțime de mii de oameni, încât se călcau unii pe alții, Iisus a început să vorbească întâi către ucenicii Săi: Feriți-vă de aluatul fariseilor, care este fățărnicia. (Luca 11, 47-54; 12,1) (Joi în săptămâna a 24-a după Rusalii)

 Cele nouă Fericiri sunt binecunoscute tuturor celor familiarizați cu Sfânta Scriptură, ba și celor care au o instruire culturală în ceea ce privește valorile generale ale omenirii. Mântuitorul Hristos transmite prin aceste minunate cuvinte o nouă lege, una a fericirii care vine nu din valorile materiale, ci din cele duhovnicești. Nu tot atât de cunoscute sunt însă și cele șase „vai”-uri adresate aderenților la o lege veche, formalistă, care respectă tradiția goală, fără a ține cont de trebuința dragostei față de aproapele. Patru dintre acestea au fost cuprinse în textul Evangheliei zilei precedente. Ultimele două se referă la moștenirea unui trecut sângeros, respectiv la greșita pretenție a fariseilor de a deține adevărul. 

În prima parte a pericopei acestei zile, Hristos critică falsa pietate a contemporanilor Săi. Cei vizați sunt aparținători ai elitei culturale și religioase a poporului Israel, în principal locuitorii Ierusalimului. Dintr-o pietate pe care Domnul o socotește doar de fațadă, ei slăvesc pe prorocii uciși de strămoșii lor și le ridică monumente. Această atitudine nu trebuie să ne facă să credem că doar fariseii sau strict oamenii din acea vreme procedau astfel. Istoria întreagă a umanității e bogată în situații similare, când profeți, sfinți, vizionari sunt proslăviți postum, adesea chiar de către urmașii ucigașilor direcți. Nu ar fi aceasta o problemă, dacă glorificarea ar fi sinceră. Ea ar însemna recunoașterea unei vinovății și încercarea unei pocăințe, chiar venită mult prea târziu. Însă atunci când prorocul e proslăvit, însă strămoșul ucigaș rămâne și el la loc de cinste, atunci înseamnă că această venerare e una falsă. De exemplu, nu putem să vorbim despre neobișnuitul martiriu al sfinților închisorilor comuniste, dar în același timp să fim nostalgici după marile beneficii ale epocii socialiste, în special după așa-numita siguranță economică de atunci. Nu putem să lăudăm atât victimele, cât și călăii. Un asemenea raționament este absurd, atunci când știm că poate o bunăstare de fațadă s-a clădit pe jertfele unor oameni nevinovați. A te dezice de faptele rele ale înaintașilor nu înseamnă neapărat renegarea rădăcinilor, ci asumarea unor greșeli, însoțită de rugăciunea de iertare pentru moșii și strămoșii noștri. În definitiv, chiar și slujbele săvârșite pentru cei adormiți au rolul de a ne face să ne rugăm lui Dumnezeu ca să îi ierte, iar pe noi cei vii să ne îndrepteze pentru a nu îi urma în cele rele. Un păcat neasumat, nici de părinți, nici de copii sau nepoți ori de următoarea generație, nu rămâne fără urmări. De la sângele lui Abel, prima victimă omenească și până la prorocul Zaharia, moartea violentă și nedreaptă rămâne un semn care se șterge doar prin pocăință, prin multe fapte bune și cunoașterea trecutului. Și în Cartea Apocalipsei aflăm cum drepții uciși Îl întreabă pe Dumnezeu: „Până când să mai suportăm nedreptatea?”, iar Dumnezeu le cere să mai aibă răbdare, pentru că nu va uita de răsplata faptelor, fie bune ori rele (Apocalipsa 6, 10-11).

Al doilea „vai” din Evanghelia acestei zile de joi se referă la cei care se consideră învățați, ba mai mult, se cred proprietari ai adevărului dumnezeiesc. În vechime, cărturarii de la templu credeau că nimeni nu e mai drept decât ei pe pământ și că interpretarea legii este întru totul corectă în formularea propusă de ei. Deseori, această interpretare, poate corectă juridic, făcea abstracție de dragostea aproapelui. Ne amintim de expresia „corban” folosită de unii farisei (Marcu 7, 11). Acest cuvânt desemna „proprietatea templului”. Astfel, dacă un fariseu declara un obiect sau o sumă de bani drept „corban”, nu mai putea ajuta din acea valoare pe nimeni, nici chiar pe rudele aflate în mare nevoie, chiar dacă astfel s-ar fi putut salva viața cuiva. Acest tabu juridic uneori era absurd și însemna că, deși vistieriile templului erau bogate, din acele bogății nu puteau fi ajutați cei nevoiași. Pentru că pur și simplu legea nu permitea. Dar când vorbește despre persoane care nici pe ele însele nu se mântuiesc, dar nici pe alții nu îi lasă să se mântuie, Hristos nu Se referă numai la farisei, saduchei și elita lui Israel, ci la noi cei de azi. Poate că respectăm toate tradițiile religioase, posturile, canoanele, slujbele, însă dacă pierdem din vedere ajutorarea aproapelui aflat în nevoie, degeaba atâtea legi. Iar ajutorul datorat semenului nu e neapărat de ordin material. Uneori suntem în poziția de a-i ajuta duhovnicește pe cei aflați în mari greutăți, în patimi, în păcate mari, în erori. Dar din vanitate, considerându-l pe vecin prea păcătos, scârbos sau chiar de neatins, ascundem comoara dumnezeiască a iubirii. De dragul purității proprii nu ne aplecăm către cel necăjit, nu căutăm pe fiii pierduți ai lui Dumnezeu, nu facem misiune îndeajuns. Desigur, și gândurile formulate aici pot fi la fel de nefolositoare. Căci dacă dau sfaturi fără să le fi trăit, așa cum spune Sfântul Părinte Cleopa de la Sihăstria Neamțului, e ca și cum aș contempla un izvor de apă pictat pe un perete.

În final, Domnul ne oferă încă un îndemn valabil până azi: să ne ferim de aluatul fariseilor, care e fățărnicia. Nu cuvioșia de fațadă, nu pregătirea teologică sau intelectuală în general, dar lipsită de duh, ci dragostea adevărată față de făpturile lui Dumnezeu, acestea sunt bineplăcute Domnului.