Credinciosul, subiectul pastoraţiei, este un factor decisiv şi de intima sa cunoaştere depinde rodirea ţarinei duhovniceşti, înzecit şi însutit.[1] Uneori, duhovnicul aplică cu sârguinţă şi conştiinciozitate toate rânduielile pastorale în parohia sa, dar observă că vorbele sale sună în pustiu. Acest duhovnic socoteşte că dacă îşi face datoria mecanic, ignorând credinciosul este pe drumul cel bun. Însă pe lângă ştiinţa teologică, duhovnicul trebuie să aibă experienţa vieţii să cunoască viaţa şi să-şi întoarcă toată ştiinţa sa spre viaţă.

Fiind slujitorul celor sfinte, creditul moral al duhovnicului este foarte mare, când citeşte din Sfânta Evanghelie, cuvintele lui au un preţ deosebit. De aceste realităţi, înainte de toate, duhovnicul trebuie să fie conştient, spre a nu-i dezamăgi pe credincioşii săi.

De aceea şi este atât de greu, de complicat şi imprevizibil, primul contact al duhovnicului cu păstoriţii săi. Duhovnicul, tânăr sau bătrân, pe de o parte este supus emoţiei clipei, ştiind că este cântărit şi judecat de sute de ochi, păstoriţii pe de altă parte sunt excesiv de receptivi, pentru că au înaintea lor pe cel care-i va păstori şi le va arăta calea mântuirii. Păstoriţii ştiu că se dau pe mâna duhovnicului şi că buna desfăşurare a lucrării mântuirii depinde nu numai de ei ci şi de duhovnic, aşa că dragostea lor este întotdeauna împletită cu un spirit critic. Duhovnicul are neapărat nevoie de încrederea păstoriţilor, pe care trebuie să o câştige de la început. Dacă pierde această încredere, munca sa pastorală este compromisă.

Cercetând mai de aproape întâlnirea duhovnicului cu păstoriţii, observăm că unii nu sunt emotivi; totul se petrece în linişte, fără mari impresii sufleteşti. Evenimentul pastoral trece neobservat, nu are nici o însemnătate. Alteori, însă, duhovnicul ca şi credincioşii, au arderi sufleteşti deosebite, cuvântul este sorbit cu sete, hrana duhovnicească este căutată. Situaţiile acestea variate, sunt datorate în cea mai mare parte duhovnicului, căci el va fi acela care va păstori sufletele credincioşilor săi, căutând să se facă iubit, înţeles, necesar.

Pentru a-şi întări impresia favorabilă, duhovnicul trebuie să fie cu credincioşii săi cât mai natural, arătându-le, dragoste, bunăvoinţă, răbdare, interes pentru nevoile lor duhovniceşti. Duhovnicul trebuie să aibă o atitudine constantă, o corectitudine fără pată şi reproş, dacă se poate din clipa primului contact cu credincioşii săi şi până se desparte de aceștia.[2]

În această privinţă, să aibă înainte mereu pilda Domnului nostru Iisus Hristos, a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi, care nu s-au dezminţit niciodată. Credincioşii preţuiesc un asemenea duhovnic şi-i acordă toată încrederea lor, pentru că îl ştiu devotat lor şi altarului. Cuvântul lui este ascultat; el se bucură de un deosebit respect înaintea credincioşilor săi, putând influenţa în bine buna desfăşurare a vieţii lor spirituale.

Sunt însă şi cazuri în care duhovnicul nu ţine seamă de credincioşii săi, îi neglijează sau îi supără şi îi jigneşte. Căutând cu atenţie asemenea cazuri negative, vom observa că întotdeauna este vinovat duhovnicul, deoarece credincioşii - în totalitatea lor – nu vor năpăstui niciodată pe duhovnicul cinstit şi nevinovat. Urcările şi scăderile mai importante se întâmplă deci pe parcursul duhovniciei. Preotul poate fi caracterizat:ca fiind apreciat şi ascultat sau cu duşmănie şi desprindere de el.[3]

Viaţa însăşi îşi spune cuvântul său hotărâtor, aşa că duhovnicul trebuie să ţină seama de viaţă, să-şi îndeplinească datoria conştiincios, să fie corect şi să câştige încrederea turmei sale duhovniceşti.  În cazul pozitiv al unei aşa activităţi pastorale, avem bucuria de a vedea duhovnici iubiţi de către credincioşi, albiţi la datoria lor şi nedezminţiţi de faptele lor, de viaţa lor. (Pr. Dan Muraru, Parohia „Sfântul Ilie Tesviteanul”, Negreni - Botoşani)