Doamne ajută,

Cel mai bine ar fi să las să vorbească cartea intitulată de „Învățătură de Credință Ortodoxă”. Iată ce se spune cu privire la aceste cuvinte din rugăciunea „Tatăl nostru”. Te rog să citești cu atenție. Deși textul este cam lung, cu puțină răbdare, cred că te va lămuri.

Iată ce spune:

„Cererea întâi din Rugăciunea Domnească este „Sfinţească-se numele Tău” şi înseamnă că numele Tatălui „se sfinţeşte în noi şi de către noi, atunci când noi ne sfinţim pe noi înşine cu viaţă cucernică şi îmbunătăţită întru slava numelui Său. Numele lui Dumnezeu este sfânt din fire„ căci zice: „Sfânt este numele Lui” (Luca 1, 49) şi zicem „sfinețască-se numele Tău”, nu ca şi cum am dori ca Dumnezeu să se sfinţească prin rugăciunile noastre, nici nu putem spune despre El că s-ar putea sfinţi în felul cum se sfinţesc oamenii. Adică prin cât mai mare depărtare de rele şi prin necontenita înaintare întru împlinirea faptelor bune (virtuţilor). Ci prin această zicere: «rostim limpede şi răspicat numai sfinţenia ce El o are». „Cerem de la El ca numele Lui să se sfinţească în noi”. Sau, „de vreme ce eşti sfânt, sfinteşte şi intru noi numele Tău. Sfinţeşte-ne şi pe noi, ca fiind ai Tăi să sfinţim numele Tău și ca un sfânt să fie propovăduit întru noi şi preaslăvit, iar nu să se hulească din pricina noastră”. Iar Sfântul loan Gură de Aur ne spune că se zice „sfinţească-se numele Tău, în loc de preamărească-se numele Tău de către toţi oamenii şi de către toată făptura”.

Preamărim numele lui Dumnezeu, ducând o viaţă cucernică, împodobită cu virtuţi şi fapte bune, de la care oamenii să se îndemne să slăvească numele lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, oricine rosteşte „Tatăl nostru... sfinţească-se numele Tău” îşi ia îndatorirea să preamărească prin faptele şi vorbele sale pe Dumnezeu, aşa încât să se împlinească în el porunca lui Iisus Hristos: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Deci, lucru de căpetenie al cererii „sfinţească-se numele Tău” este nu numai să nu se hulească numele lui Dumnezeu prin viaţa noastră, ci şi să se slăvească şi să se sfinţească. Sfinţim numele Tatălui nostru cel după har, Care este în ceruri, omorând pofta pământească şi curăţindu-ne de patimile aducătoare de stricăciune». Preamărim prin fapte numele lui Dumnezeu atunci când ne ordonăm întreaga viaţă spre cinstirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor, „prietenii” Săi (Iacov 2. 23), spre propovăduirea, cinstirea şi apărarea Bisericii Sale. Cererea a şasea din Rugăciunea Domnească este: „Şi nu ne duce pe noi în ispită”. Prin ea, ne rugăm Tatălui ceresc ca «harul Lui să ne ferească de ispitele care întrec puterile noastre».

Ce este ispita şi cine este ispititorul?

Ispita este bântuiala cea rea, care amăgeşte şi împinge pe credincios sub jugul diavolului. Ispita nu este de la Dumnezeu că Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni (Iacov 1, 13) ci, după cum zice Origen, «dacă este un rău să te laşi ispitit (lucru pe care tocmai îl cerem să nu se întâmple), atunci cum să nu fie ab¬surd să ne gândim că Bunul Dumnezeu, Care nu poate aduce roade rele, ar arunca pe cineva în cele rele?». Avem de luptat împotriva duhurilor răutăţilor din văzduh (Efes. 6, 12). Iar Sfântul Grigorie de Nyssa numeşte ispititor pe diavolul. Ispita este uneltirea celui necurat: el este cel ce aţâţă în om pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii (I loan 2, 16). Cu aceste întreite bântuieli încercat el să ispitească chiar pe Hristos (Matei 4, 1 -11) şi cu ele a dus în ispită pe Eva, în rai:«Frumos era la vedere şi bun la mâncare rodul ce m-a omorât». Diavolul se foloseşte, de obicei, de slăbiciunile noastre, adică de împătimirea noastră pentru cele pământeşti, atunci când ne întinde momeala ispitei. Pescarul care vrea să prindă un anumit soi de peşte agaţă în cârligul unditei o anumită insectă, ce place îndeosebi acelui fel de peşte.

Ispita este păcat?

Ispita in sine nu este păcat dar învoirea cu ispită este păcat. Dumnezeu nu ispiteşte, dar îngăduie ispita fie pentru mântuirea sufletelor noastre, fie spre a ne da prilej să dovedim tăria credinţei noastre şi astfel, să avem drept la răsplătire: «Ispitele ce se întâmplă drepţilor sunt pentru încercare şi au şi plată». Se poate spune, pe bună dreptate, că ispitele sunt semne ale dumnezeieştii bunăvoinţe, aşa cum îi zice Arhanghelul Rafail lui Tobit: „Trebuia să fii ispitit fiindcă ai bineplăcut lui Dumnezeu” (Tobit 13, 13). Pentru aceea, oamenii cei mai bântuiţi de ispite sunt tocmai cei ce se tem de Dumnezeu şi fac voia Lui, căci Satana nu ispiteşte pe acela ce-l are deja în mână, ci pe acela care îi scapă sau îi zădărniceşte planurile lui. Sfântul Efrem Sirul a văzut în vedenie, tolănit pe ziduri, la poarta unei cetăţi pline de desfrâu, un singur diavol, care nu făcea altceva decât să se tot sucească leneş, când pe o parte, când pe alta. În schimb, în pustie a văzut un viespar întreg de draci dând târcoale în jurul unui singur pustnic îmbunătăţit. «Unde ispita bântuie mai aprig, acolo se poate spune că şi virtutea este mai mare». Ispitele folosesc la ceva? Ispitele ne sunt de mare folos: „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcăndu-se va lua cununa vieţii” (Iacov 1, 12; 1,2, 4). Ispitele ne trezesc din nepăsare, ne smeresc, ne sporesc virtutea (copacul scuturat de vânt îşi înfige rădăcinile mai adânc), ne măresc dragostea de Dumnezeu, ne ajută să ne ispăşim păcatele chiar în viaţa de acum şi, în sfârşit, sporesc fericirea noastră veşnică (prin cioplire şi lustruire, piatra nestemată capătă mai multă strălucire).

Atunci, dacă nimeni pe pământ nu este scutit de băntuiala ispitelor; cum trebuie înţeleasă cererea „Şi nu ne duce pe noi în ispită”?

Într-adevăr, viaţa omului pe pământ este o luptă, după cum citim în Sfânta Scriptură (Iov 7, 1) şi, dacă cerem să fim scutiţi de lupta cu păcatul, nu cerem „ca să nu fim puşi la încercare, căci aşa ceva nu e cu putinţă, ci ca să nu fim biruiţi în ispită„. Ne rugăm „să ne întărească, cu harul Său, ca să putem răbda cu tărie şi cu bărbăţie, pana la sfârşit, caznele ce ni se vor da. Puterile noastre singure sunt oare suficiente pentru lupta împotriva ispitei? Numai cu puterile noastre nu putem birui ispita. De aceea, atunci când ispita ne bântuie, să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne izbăvească (scape) cu harul Său. Dumnezeu nu îngăduie să fim ispitiţi peste puterile noastre (I Cor. 10, 13). Olarul nu ţine prea mult oalele în cuptor, ca să nu crape de prea mult foc. Din exemplul dreptului Iov se vede că diavolul are asupra omului numai atâta putere câtă îi îngăduie Dumnezeu (Iov 1, 12), iar dacă Dumnezeu îngăduie ispite mari, atunci El dă şi harul îndestulător spre a ţine piept încercărilor (II Cor. 12, 9). Harul de împotrivire ispitelor se dobândeşte prin rugăciuni. Cine se ispiteşte, aşadar, să cadă numaidecât la rugăciune şentru că aşa au făcut Sfinţii Apostoli în corabie, cuprinşi de furtună pe lacul Ghenizaretului (Matei 8, 25). Rugăciunea este pavăza cea mai puternică împotriva ispitei: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca sa nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41). Rugăciunea luminează mintea şi întăreşte voinţa. Aşadar, tâlcul cererii „şi nu ne duce pe noi in ispită” este nu să ne scape de ispită, că şi Sf. Apostol Pavel a cerut şi nu a fost ascultat (II Cor. 12, 7-9), ci să ne izbăvească de bântuielile ispitelor, care ne-ar putea prăvăli în păcat, să ne dea putere să ne împotrivim, să luptăm şi să biruim ispita.” (Învățătura de Credință Ortodoxă, Editura Doxologia, Iași, 2009).

Dumnezeu să te lumineze!

Pr. Andrei