Radu,

La un moment dat, cineva care a fost la o priveghere cu multă cântare, cu psaltică, cu de toate acolo, a avut o observație. Zice, mai mucalit: „De-atâta cântare nu se mai poate omul ruga!”. Adică depinde și cum era atmosfera din biserică. Nu întotdeauna, din păcate, în biserici atmosfera chiar era propice rugăciunii. De multe ori oamenii vorbeau între ei, se foiau, poate de multe ori cântarea era de dragul cântării și nu era o rugăciune psalmodiată sau cântată… și multe alte lucruri care puteau afecta rugăciunea.

Dacă ați făcut parte dintr-o comunitate în care rugăciunea era cu adevărat rugăciune, era un duh de rugăciune acolo și toți erau atenți la ceea ce trebuie și căutau către Dumnezeu cu toată inima aveți, într-adevăr, de ce să regretați.

Însă nu uitați că, indiferent de distanță, indiferent de situația în care suntem, în rugăciune suntem toți. Și toți suntem de fapt conectați într-un mod care este mai puternic decât orice conexiune fizică. Pot fi pe un stadion, la un spectacol, la un concert rock, să zicem, oameni care par foarte uniți. Când îi vezi acolo în entuziasm – cu siguranță ați văzut astfel de imagini – cântă într-un glas, aprind toți brichetele sau telefoanele, ai impresia că acolo sunt ca un singur organism, reacționează ca unul. Și vreți să spuneți că aceea e comuniune? Vreți să spuneți că acolo într-adevăr se primesc unul pe celălalt în inima lor și au conștiința aceasta a unității? Fiecare își vede atunci, de fapt, de patimile lui sau de modul lui de manifestare, un mod prin care își consumă energia, căutând să-și producă o plăcere. Nu este în esență nimic altceva.

Pe când, dacă suntem din biserică, atunci știm că putem fi la doi centimetri unul de celălalt sau putem fi la doi kilometri și suntem în aceeași rugăciune împreună, suntem în duh și ne simțim unul pe celălalt în duh. Să nu uităm scrierile atâtor părinți, atâtor cuvioși sau cuvioase care se simțeau unul pe celălalt în rugăciune!