Se spune că marea, care este veșnic învolburată și agitată, se îmblânzește când asupra ei se lasă ceață deasă. Asemenea se întâmplă și cu sufletul neliniștit al omului, când asupra lui se pogoară harul Sfântului Duh. Și un astfel de suflet este cel smerit. Zbuciumul, furtunile, neliniștile sunt însușiri ale sufletelor mândre.

Sfântul Ioan Scărarul spune: „în inimile blânde se odihnește Dumnezeu; iar sufletul neliniștit sălaș diavolului este”. Dumnezeu iubește pe cei smeriți; acestora, El li se descoperă și întru ei binevoiește! În Vechiul Legământ, El spune: „Spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit și lin, și care tremură de cuvintele mele” (Isaia 66, 2).

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, traducere din limba bulgară de Valentin-Petre Lică, Editura Predania, București, 2010, p. 196)