„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Mt. 27, 46; Mc. 15, 34) sunt cuvintele pline de durerea însingurării rostite de Mântuitorul Hristos pe cruce. Supliciul la care a fost supus Fiul lui Dumnezeu Întrupat este dublat de atitudinea disprețuitoare a celor din neamul său. Nimic nu este mai înfricoșător decât a constata, alături de slăbănogul de la Vitezda (In 5, 1-15), că în suferința ta „nu ai om”: nu ai om cu care să-ți împărtășești și care să-ți înțeleagă temerile, revoltele interioare; nu ai om care să te susțină măcar moral, dacă nu și în alt mod; nu ai om care să te poarte la medici sau prin spitale; nu ai om care să nu vorbească peiorativ, bine instalat în propriul lui egoism, dacă bați, neștiutor, la ușa nepotrivită. Cu alte cuvinte, nu ai om care să te „arunce” în „scăldătoarea vindecării” sau, măcar, să nu te facă să te simți inferior și umilit fiindcă ești în căutarea vindecării.

Sentimentul părăsirii de care vorbește versetul de mai sus este gustat, în diferite moduri și proporții, de fiecare om, cel puțin o dată în viață. Întâlnirea cu părăsirea zdruncină, cel puțin la omul contemporan, „dogma” bizuirii pe sine și „credința” că orice problemă poate fi rezolvată tehnic, după un algoritm bine stabilit. Absolutizarea tehnicii îl face pe om să creadă că orice bruiaj al ordinii vreunui compartiment al vieții sale comportă numai o soluție tehnică. Pentru confortul de orice tip al unui asemenea om, suferința și moartea sunt cei mai mari dușmani. În acest context, cum poate fi înțeles mesajul morții publice a lui Iisus?

Întâi de toate trebuie spus că părăsirea pe care o experiază Hristos pe cruce vorbește de umanitatea deplină asumată de El la Întrupare. Hristos ca om gustă din această părăsire, din această durere. Niciun om nu este ocolit de acest sentiment, fie că se află în primejdie de moarte, fie că suferă de o boală incurabilă sau chinuitoare, fie că îndură o suferință cumplită, fie că pierde o persoană dragă. Există destule prilejuri de suferință (trupească, sufletească sau morală) care îi pun în primejdie viața și legătura lui cu Dumnezeu. Aceste „zvârcoleli sezonale” ale suferinței pot avea ca simptome însingurarea, dezamăgirea, revolta, uneori depresia, tristețea.

Ceea ce se remarcă din exemplul Mântuitorului este faptul că omul aflat în suferință experiază părăsirea de către Dumnezeu concomitent, dacă nu posterior experierii părăsirii de către om. În esență, Dumnezeu nu îl părăsește niciodată pe om, însă prezența Lui poate deveni absentă din cauza opacității create de răcirea dragostei dintre oameni. Și nu este vorba de plecarea lui Dumnezeu din viața omului, ci de pierderea capacității omului de a-L mai simți pe Dumnezeu aproape. Contururile acestei pierderi sunt întărite, din păcate, de cele mai multe ori, de către indolența celor din jur, fără a exclude și blindarea în egoismul propriu, cauzator de viață consumabilă și necrotică. Dacă toți am iubi pe cineva aflat în mare suferință, ar fi aproape cu neputință ca acela să mai simtă greutatea și zăduful zilei. Ar fi, de fapt, o transfuzie din „viul” dragostei noastre către „mai puținul” vieții suferinde.

Pe dealul Golgotei ni se înfățișează Dumnezeul răstignit și părăsit de către oameni. În acest context dramatic evangheliștii ne creionează câteva atitudini paradigmatice în ceea ce privește întâlnirea cu suferința celuilalt.

Trecătorii. „Iar cei ce treceau pe acolo Îl huleau, clătinându-și capetele și zicând: Huu! Cel care dărâmi templul și în trei zile îl zidești. Mântuiește-Te pe Tine Însuți, coborându-Te de pe cruce!” (Mc. 15, 29-30). Această categorie îi reprezintă pe aceia dintre noi care judecă suferința aproapelui cu superficialitate, care se grăbesc, amețiți de aerul de superioritate în care trăiesc, să eticheteze: „merită ceea ce suferă; a păcătuit și Dumnezeu îl pedepsește”. O caracteristică evidentă a acestora este faptul că recunosc numai răul din celălalt și denunță gălăgios doar scăderile aproapelui. Deficitul de interioritate îi face pe acești oameni să se cufunde într-o cultură a exteriorului, a etichetei, a imaginii.

Arhiereii și cărturarii. „Asemenea și arhiereii, bătându-și joc de El, cu cărturarii și cu bătrânii, ziceau: Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce și vom crede în El. S-a încrezut în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El” (Mt. 27, 41-43). Această categorie îi reprezintă pe aceia dintre noi care au certitudini morale și religioase de nezdruncinat, pe aceia care țin mai mult la litera legii și nu la duhul ei („Litera ucide, iar duhul face viu” – I Cor. 3, 6). Arhiereii și cărturarii voiau un Dumnezeu (Rege) făurit după mintea lor, iar nu Unul Viu. Cu atât mai mult mintea omului de astăzi, vanitos și ambițios, nu (mai) rezonează cu smeritul Dumnezeu al dragostei și iertării, al jertfirii și împăcării. Crezând că totul poate fi deconstruit și reclădit la loc pe noi coordonate, omul de astăzi își creează „propria variantă” de religie, morală și, de ce nu, biserică. Orice imagine care nu corespunde acestor noi coordonate este clasată ca fiind retrogradă, inactuală, deci de evitat și amendat.

Tâlharul recunoscător. „Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniți, Îl hulea zicând: Nu ești Tu Hristosul? Mântuiește-Te pe Tine Însuți și pe noi. Și celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că ești în aceeași osândă? Și noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău. Și zicea lui Iisus: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în împărăția Ta. Și Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Lc. 23, 39-43). Acest dialog relevă o paradigmă a umanității de care ne este dor. Este vorba de omul care nu mai vede răul nicăieri în altă parte decât numai în sine însuși. Când observi că răul din tine e cauza suferinței proprii și a celorlalți atunci simți distanța pe care o (mai) ai de parcurs până la iubirea de semeni și de Dumnezeu. Simțirea acestei distanțe este prilej de profundă smerenie și tocmai ea te va apropia de Dumnezeu. Poate nu poți opri răul din lume, dar poți limita apariția răului în tine. De aceea, Hristos pe cruce și tâlharul pocăit ne arată că răul de la altul se poate scufunda în oceanul iertării tale.

În apropierea fiecărei sărbători a Învierii Domnului Iisus Hristos și nu numai se cade să dedicăm puțin din timpul nostru și unui moment de introspecție. Având cele trei paradigme în minte, ne putem întreba la intersecția căror caracteristici se află viața noastră. Chipul nostru este brăzdat de ridurile superficialității, ale vanității, ale judecății pripite? Sau chipul nostru se scaldă în lumina recunoașterii propriei limite, a iertării și iubirii jertfelnice de Dumnezeu și aproapele? Claritatea răspunsului va dovedi și cât de pregătiți suntem pentru Înviere...