Chiar discutam de curând cu ucenicii și, la întrebarea dacă să ne dorim să revină lucrurile la normal, adică așa cum erau înainte de această pandemie, cei mai mulți au spus: „Da, ne dorim să fie lucrurile ca înainte, să revină totul la normal!”.

Ei bine, creștinește vorbind, consider că nu trebuie să gândim așa. Sau, dacă noi vom continua să gândim așa, nu vom schimba mai nimic și nu vom înțelege mare lucru din ceea ce ni se întâmplă.

Dimpotrivă, trebuie să ne dorim ca lucrurile să fie așa cum se cuvine să fie, cum sunt ele rânduite de Dumnezeu, și nu așa cum le-am programat noi înainte de a intra în această criză.

O să exemplific. Atunci când o căsnicie, după câțiva ani, ajunge în criză, cei doi soți au tendința de a se gândi nostalgic la perioada în care se înțelegeau bine, când totul era romantic și frumos, perioada aceea generic numită luna de miere. Ei bine, dacă vor continua să tânjească după acea perioadă, nu vor schimba nimic în căsnicia lor și nici nu vor înțelege nimic. Și nu le va fi de folos. Pentru că relația a mers mai departe, s-a adâncit această cunoaștere a lor, din inima lor au ieșit tot felul de lucruri și acum ele se cer rezolvate. Și-atunci toată criza, cearta, tensiunea care apar într-o căsnicie – toate sunt un simptom al unei dureri. E o boală acolo, care poartă mai multe nume: egoism, mândrie, părere de sine... Acolo avem de lucru, ca să câștigăm și să agonisim adevărata iubire. Dacă tot insistăm să ne întoarcem la luna de miere, nu reușim nici să ne întoarcem la ea, pentru că nu mai e cum, nici nu se rezolvă ceva în relația din prezent.

Exact așa este și situația cu noi astăzi, cei care ne dorim să revină lucrurile la felul în care erau înainte. Haideți să le facem nu ca înainte, ci să le facem așa cum ni le-a lăsat Dumnezeu și să împlinim ceea ce ne-a chemat Dumnezeu să facem. Să rânduim viața noastră după măsura aceasta dumnezeiască, și nu după măsura omenească.

Primii vinovați de ceea ce se întâmplă trebuie să ne considerăm noi, creștinii. Să nu ne gândim la alții. Noi avem tendința de a da vina pe alții pentru tot ceea ce ni se întâmplă.

Are premierul Noii Zeelande, o doamnă, un cuvânt care mi-a atras atenția. Ca să înțeleagă lumea cum să se comporte în această perioadă, spune foarte simplu: „Comportați-vă ca și cum purtați acest nou virus”.

Mi s-a părut teribil de adânc gândul acesta și are legătură cu modul în care ar trebui și noi să medităm. Eu nu ar trebui să spun tot timpul că vinovați sunt x sau y, nu știu care popor, nu știu care conducător, nu știu care ocultă, ci să mă gândesc că eu sunt primul vinovat. Nu spunem noi, înainte de a ne împărtăși, folosind cuvintele Sfântului Apostol Pavel că, „dintre păcătoși, cel dintâi sunt eu”?

Și-atunci, dacă aș gândi și eu așa, aș spune: „Cu adevărat, eu sunt vinovat și pe mine mă văd cel mai păcătos, primul vinovat pentru toată situația aceasta!”. Abia acesta este un gând demn de un creștin, de un creștin care se află pe calea pocăinței și care caută să-și asume, în primul rând, propriile păcate și, de ce nu, pe cele ale întregii lumi – căutând să-L imite pe Hristos, să-I urmeze Lui, care asta a făcut pentru fiecare dintre noi!