David a scris Psaltirea, în care se cuprind patimile sale. În ea descrie păcatul. Își plânge fărădelegile și ne arată că suferința e singura mărturie care-i poate învăța pe oameni ceva. În Psalmul 31 sunt ascunse învățămintele celor două fărădelegi: „Ferice de omul căruia Domnul nu-i ține în seamă nelegiuirile și în inima căruia nu este viclenie. Ferice cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit” (1-2). Acest psalm a fost scris după ce i s-a iertat păcatul, după ce s-a mărturisit și a arătat starea cea bună de fericire, de ușurare, în care se afla sufletul după mărturisire. Iată cum descrie situația sa dinainte, tot în acest psalm: „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele, și gemetele nu mai conteneau, căci ziua și noaptea mă apăsa mâna Ta și vlaga mea seca ca de arșița verii” (3-4).

Lucrul este clar, că atât timp cât nu se mărturisise, David nu avea liniște; nu avea odihnă câtă vreme conștiința era încărcată. Deci, se vede că orice om care păcătuiește – și e bine să recunoaștem că toți păcătuim, căci om fără păcat nu există – are nevoie de mărturisire, după care Dumnezeu ridică pedeapsa păcatului. Să ascultăm pe David, ce mai spune în același psalm: „Atunci mi-am mărturisit păcatul meu și nu mi-am ascuns fărădelegea și îndată ai ridicat pedeapsa păcatului meu”. Iată dovada scrisă în Sfânta Scriptură, exprimată prin gura psalmistului David, că e neapărată nevoie de mărturisire, căci numai în urma ei vine iertarea de păcate, ridicarea pedepsei. Îndemnul spre aceasta tot David îl dă, când zice: „De aceea toată sluga credincioasă să se roage Ție la vremea cuvenită, și chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu l-ar potopi”.

(Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul și diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, pp. 62-63)