În vremea aceea mergeau cu Iisus mulţimi multe şi, întorcându-Se, El a zis către ele: Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu. Şi cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu. Că cine dintre voi vrând să zidească un turn nu stă mai întâi şi-şi face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l isprăvească? Ca nu cumva, punându-i temelia şi neputând să-l termine, toţi cei care vor vedea să înceapă a-l lua în râs, zicând: Acest om a început să zidească, dar n-a putut isprăvi. Sau care rege, plecând să se bată în război cu alt rege, nu va sta întâi să se sfătuiască, dacă va putea să întâmpine cu zece mii pe cel care vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Iar de nu, încă fiind el departe, îi trimite solie şi se roagă de pace. Aşadar oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu. Bună este sarea, dar dacă şi sarea se va strica, cu ce va fi dreasă? Nici în pământ, nici în gunoi, nu este de folos, ci o aruncă afară. Cine are urechi de auzit să audă. (Luca 14, 25-35) (Marți în săptămâna a 26-a după Rusalii)

Sunt multe cuvintele Domnului care, dincolo de aspectul lor moral sau teologic, posedă o adâncime duhovnicească devenită pentru noi, oamenii modernității, grea de urmat. În pericopa acestei zile se relatează cum mulțimile, ca de obicei, mergeau pe urmele lui Iisus și nu-L scăpau din vedere, simțindu-L ca fiind Hristosul, „Unsul Domnului”, Cel prin care vocea lui Dumnezeu se face contemporană lor. Și chiar atunci, când mulțimile Îl urmau, Domnul rostește unul din acele cuvinte grele de urmat, șocante. Grele atunci, dar chiar mai grele pentru generația de acum, când totul e cântărit prin corectitudinea politică: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu”. 

Evanghelistul Matei (10, 37-38) expune o versiune mai blândă a acelorași cuvinte rostite de Iisus. Nu trebuie să urăști, ci trebuie să nu iubești pe părinți, frați, familie mai mult decât pe Dumnezeu. A urî pe cineva e, creștinește vorbind, un păcat. Prin urmare, cum îndeamnă Hristos la așa ceva? Și continuă Domnul, potrivit aceleiași relatări lucane: „Şi cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu”. Această continuare aduce o explicație acestei „uri a lumii” și a apropiaților de dragul lui Dumnezeu. A iubi crucea este iarăși un lucru de poticneală, deși pentru noi, ortodocșii, cel puțin teoretic nu. Mai degrabă adepții unor denominațiuni creștine mai moderne, care refuză crucea considerând-o obiect de tortură, par să stea cu totul în contradicție cu iubirea crucii. Însă la o judecată sinceră putem vedea cât de „mult” ne iubim și noi crucea, adică mai deloc. În mod repetat ne plângem că e viața prea grea, că fiecare ajunge la prea multe datorii, are prea puțin timp pentru sine, e prea puțin plătit la locul de muncă, prea tare sunt unii și alții exploatați, prea mult se fură oamenii unii pe alții și prea drepți și justițiari ne considerăm noi înșine, deși fără folos. În acest context, nici vorbă să aducem în discuție cum să „urâm” pe tată, mamă, familie, chiar pe noi înșine. Iar de aici reiese cât se poate de clar că nu putem fi ucenici cu adevărat ai lui Hristos. Pentru că mereu, furați de grijile lumii, nu reușim să Îl punem pe Dumnezeu pe primul loc în viața noastră. 

Prin Hristos, urând nu pe mamă sau pe tată, pe soție ori pe copii, ci urând datoriile exterioare pe care ei ni le creează, abia atunci putem să îi iubim cu adevărat pe cei apropiați. Trăind cu adevărat după învățătura lui Hristos, toți aceștia nu ne mai sunt poveri, datorii de sânge, acareturi umane, ci de fapt tocmai în ei Îl regăsim pe Hristos. Nu iubindu-ne familia iubim pe Hristos, pentru că ne poticnim de ei. Ci invers, iubind pe Hristos, iubim pe cei din familie. Iar astfel răsturnată clepsidra, primim toate sarcinile nu ca pe niște poveri, ci ca pe crucea noastră însăși. Așadar, ura nu e una de ordin moral, de altfel inacceptabilă în creștinism până și față de cei mai feroce dușmani și prigonitori. Aici e vorba de ura care ne separă de păcat și de atașamentul exterior. Este vorba despre ura față de tot răul la care ne poate atrage un apropiat și mânia sfântă față de nedreptăți.

Domnul Iisus mai rostește trei scurte pilde, ca să ne facă să înțelegem cum stau lucrurile în legătură cu ura de toate și iubirea pentru El. Să ne oprim aici la prima: lucrarea către mântuire este ca zidirea unui turn. Iar noi suntem omul care își zidește acest turn de pază abia atunci când știe că are toate materialele necesară, iar altfel nu se mai apucă de treabă. E clar, pe vremea aceea nu se luau credite la bancă și nu se plăteau rate, dar exista și o responsabilitate mai clară a omului care, dacă începea ceva și lăsa neterminat, se făcea de râs. Azi e cu totul altfel. Unii nu își termină casa tocmai fiindcă în etern șantier nu trebuie să plătească taxe la stat. Și nu e nicio rușine, ci inteligență de a păcăli legea. Desigur că Domnul rostește această pildă pentru cu totul alte motive, referindu-se, prin omul care zidește un turn, la  fiecare dintre noi pe calea către veșnicie. Materialele de lucru și banii necesari zidirii turnului sunt pentru noi faptele bune și virtuțile, gândurile bune, timpul dăruit lui Dumnezeu la rugăciune, pacea interioară, liniștea sufletească. Dacă ne chibzuim bine, descoperim lesne că nu avem destule materiale de lucru ca să ridicăm propriul nostru turn, așa că e foarte probabil să ne facem de rușine și să ne prindă sfârșitul vieții cu turnul neterminat. Și atunci ce e de făcut? Încercăm să Îl îmbunăm pe Dumnezeu, să Îl înduplecăm ori să ne mai dea timp în plus, ori mai mult ajutor în materiale de construcții. Această încercare de îmbunare o facem trimițând soli înaintea noastră, soli de pace. 

Într-un alt exemplu, Domnul amintește de un rege care știe că nu are destui soldați ca să înfrunte un rege dușman și atunci, vrând-nevrând, cade la pace cu adversarul. Și noi ne trimitem solii către Dumnezeu, care sunt rugăciunile, dar și mijlocirile sfinților. Noi nu putem câștiga Împărăția. Dar ce e cu neputință la om, e cu putință la Dumnezeu (Luca 18, 27). Dacă nu putem să ne lepădăm de atașamentul nostru firesc de părinți, familie, copii, avem nădejde că Dumnezeu ne va milui, fiindcă El nu ne judecă puritanist, trăgând linie și pedepsind pe cei aflați dincolo de ea. Ci ne primește după bunătatea și râvna noastră în a face binele.