„E timp pentru Dumnezeu în toate zilele”

Pocăința înseamnă schimbarea de fiecare zi a propriului sine, de recalibrarea existenței, de interogarea proprie din fiecare zi, dacă am făcut bine ceva, dacă nu putem îmbunătăți ceva în viața noastră, dacă poate credința creștină înseamnă nu doar sărbători și ritualuri periodice, ci o întreagă scară de urcușuri și coborâșuri, în căutarea reperului către viața veșnică.

În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemnițat, Iisus a plecat în Galileea. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: „Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”. De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor. (Matei 4, 12-17)

Potrivit celor descrise de Sfântul Evanghelist Matei, întemnițarea și implicit finalul misiunii publice a Sfântului Ioan Botezătorul au urmat nu mult după Botezul Domnului la Iordan. Completând cele din Evanghelia acestei Duminici de după Bobotează, Sfântul Ioan Teologul amintește că Botezătorul a reafirmat nu mult după aceea că nu el este Hristos, ci că e trimis ca înaintemergătorul Lui (Ioan 3,28) și că „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 2,20). Poate după valorile lumii s-ar putea crede că Dumnezeu, în loc să Își răsplătească slujitorii, îi aruncă în umbra ignoranței, aducând în focusul istoriei mântuirii pe alții și alții, dar nu este așa. Lucrarea lui Dumnezeu e altfel decât cea omenească, iar răsplata Sa are alte coordonate decât cea proprie nouă. Mulți prooroci și oameni sfinți și-au încheiat viața întemnițați, uciși în cele mai barbare moduri cu putință, încât înaintea istoriei ei păreau a fi părăsiți de Dumnezeu. Exemplul cel mai evident este chiar al Domnului Hristos, răstignit între doi tâlhari, afară din cetate. Însă „Dumnezeu I-a dăruit Lui un nume mai presus de orice nume”, după cum spune Apostolul Pavel (Filipeni 2,9). Mântuitorul lumii nu stăpânește prin putere, ci prin smerenie, umilință și luarea asupra Sa a păcatelor tuturor. Tot la fel, și slujitorul Său prețuit, Sfântul Ioan încheindu-și misiunea sa profetică, fiind întemnițat de Irod, a primit astfel odihnă de la misiunea sa, chiar dacă această odihnă a însemnat ceva mai târziu moarte prin decapitare. Cât despre Domnul Iisus, El Și-a început misiunea mântuitoare nu în piața publică, nu în mijlocul Ierusalimului. Acel loc l-a lăsat pentru mai târziu. Ci a revenit în ținuturile natale, la Capernaum, o mică cetate-port la țărmul lacului Galileii și printre evreii din semințiile lui Zabulon și Neftali, relativ necunoscute istoric dacă ar fi să ne aducem aminte de alți strămoși ai lui Israel: Iuda din care s-au născut regii, Beniamin mezinul și iubitul fiu al lui Iacov, Iosif cel slăvit în pământul Egiptului, ori Levi din care a ieșit neamul preoțesc în frunte cu Moise și Aaron. Domnul Iisus începe propovăduirea Împărăției lui Dumnezeu „de la firul ierbii”, adresându-Se celor mai nesemnificativi dintre oameni, celor din țara Galileii, disprețuiți în Ierusalim pentru obârșia lor impură, amestecată cu neamurile păgâne și ignorante. Matei parafrazează un verset cunoscut mai ales de la pavecernița din Postul Mare: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii, lumină va străluci peste voi” (Isaia 9,1). Altfel spus, Dumnezeu nu Se adresează numai unei elite, ci tuturor și se bucură nu pentru nouăzeci și nouă de drepți, ci pleacă în căutarea oii rătăcite ca să o salveze (Matei 18, 12-13).

Textul acestei Evanghelii este așezat în rânduiala bisericească în prima duminică după Botezul Domnului. Aceasta se întâmplă, pe de o parte, pentru a arăta că nu trăim numai în stare de mare sărbătoare, ci majoritatea timpului nostru este aceea al banalului, al rânduielii obișnuite. Dumnezeu nu ne sfințește numai în zile de sărbătoare, lăsându-ne în uitare în restul timpului. Desigur, această afirmație e valabilă doar dacă nici noi nu ajungem să ne amintim de El doar de Paști și de Crăciun, cum din păcate adesea se întâmplă. Dumnezeu ne ocrotește tot timpul iar noi ne apropiem de El cu credință slăvindu-L și în zilele când nu e vacanță, când soarele nu se vede prea ușor pe cer, când afară e frig și când trebuie să muncim iar concediile sunt departe. Pe de altă parte, aceste cuvinte ale Evangheliei îndeamnă la o pocăință continuă în așteptarea Împărăției lui Dumnezeu. Este vorba nu numai de căința în sensul remușcării pentru cele rele coroborată cu promisiunea solemnă de a înceta cu păcatul. Pocăința înseamnă schimbarea de fiecare zi a propriului sine, de recalibrarea existenței, de interogarea proprie din fiecare zi, dacă am făcut bine ceva, dacă nu putem îmbunătăți ceva în viața noastră, dacă poate credința creștină înseamnă nu doar sărbători și ritualuri periodice, ci o întreagă scară de urcușuri și coborâșuri, în căutarea reperului către viața veșnică. Împărăția cerurilor, despre care mai întâi Ioan Botezătorul spunea că se apropie, și despre care acum Domnul Iisus spune același lucru, este în fiecare zi mai aproape de noi decât cu o zi înainte. E important să vedem însă dacă doar ea s-a apropiat de noi (în sensul amenințător al judecății iminente) sau dacă și noi am făcut un pas cât de mic spre ea (în sensul curățirii noastre, din dorința de a fi un pic mai buni).

De la același autor

Ultimele din categorie