Mare păcat aţi făcut ademenind-o pe draga de N.N. să bea lapte miercurea. Că doar nu mureaţi de foame! Altceva este dacă aţi fi ajuns într-o situaţie de moarte şi nu puteaţi găsi nimic în afară de lapte. Atunci n-ar fi fost nimic: puteaţi mânca sănătoasă! Dar aşa cum aţi făcut dumneavoastră este păcat. Acest păcat este şi mai mare, din pricină că N.N. pleca la Petersburg, unde sunt o mulţime de ispite. Acum, pe drum, i-aţi zdruncinat pravilele şi i-aţi spulberat frica de a le încălca sub un pretext oarecare. De la lucrul acesta mai mic, înlesnirea poate să treacă la un al doilea, la un al treilea şi aşa mai departe, tot mai mult. Răspunderea pentru toate cade asupra dumneavoastră. Nu este o judecată exagerată, ci chiar adevărul. Dar şi dumneavoastră (...) de ce aţi mâncat de dulce la vreme nepotrivnită? Nu este de înţeles!...

Porunca privitoare la hrană a venit, oare, de la dumneavoastră, încât să dispuneţi de ea cum doriţi, iar alţii nu? Ciudat! Dar şi mai ciudat este că asta vi se pare o problemă străină... Dar eu cred altfel: eu cred că în această privinţă ar trebui să vă deplângeţi mai mult pe dumneavoastră. Căci acele fete nu v-au fost încredinţate pentru a le învăţa să încalce postul. Ele se uită la dumneavoastră ca la o bună creştină, pe care ar trebui să o imite, şi poate că s-au încumetat să se înfrupte numai din cauza dumneavoastră, ca să nu vă fie ruşine să loviţi de una singură atât de nemilos obrazul maicii noastre, Biserica. Să loveşti obrazul propriei mame! Vedeţi cum stau lucrurile? Iar dumneavoastră aţi gândit cu multă uşurătate despre asta. Doriţi să vă dezleg. Bine, vă iert şi de acest păcat, pe dumneavoastră şi pe toţi, cu puterea ce mi-a fost dată, cu toate că şi eu am multe păcate. Dar ce folos aveţi de aici? Dezlegarea prin corespondenţă are, oare, putere? Mergeţi la duhovnicul dumneavoastră, osândiţi-vă în faţa lui şi cereţi-i epitimie. Pentru Dumnezeu, nu neglijaţi acest lucru... (...) Şi întristaţi-vă, suferiţi şi bateţi metanii şi înduioşaţi-L pe Domnul atotmilostiv. El este milos, dar cu cei ce se pocăiesc.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Învățături și scrisori despre viața creștină, Editura Sophia, București, 2012, pp. 91-92)