A fost întrebat Părintele Paisie de un frate:

‒ Gheronda, este rău că mă împotrivesc cu o încăpăţânare copilărească chiar şi stareţului meu?

‒ Tipicul, precum ştii, o dată rânduieşte „Doamne miluieşte” de trei ori, altădată de 12 ori, iar altă dată de 40 de ori. Adică patimile nu încetează să fie un rău în toate vârstele, iar potrivit cu vârsta sa, fiecare are şi pe „Doamne miluieşte”. Ceea ce nu pot înţelege este că, deşi mai mare, ai încăpăţânare copilărească! Dacă totuşi insişti că este copilărească, să primeşti atunci să fii tras de urechi şi din când în când să ţi se dea şi câte o palmă.

A fost întrebat de un alt frate:

‒ Gheronda, eu am multe harisme şi daruri şi gândul îmi spune că sunt nedreptăţit. Gândurile acestea m-au zăpăcit. Ce să fac?

‒ Când am auzit de la început „eu am”, am înţeles că nu ai nimic afară de „eu-l” tău. Acest „eu” al tău este cel ce te-a chinuit, te chinuieşte şi îi chinuieşte şi pe alţii. Numai atunci când va dispărea „eu-l” tău se va zdrobi ciocanul vrăjmaşului şi va înceta să-ţi mai lovească cu gânduri capul, pe care ţi l-a făcut toacă şi în care răsună „harismele” tale.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, pp. 164-165)