Am auzit foarte mult vorbindu-se despre votul din Diaspora și despre Diaspora în ultimele săptămâni. Nu. Nu voi comenta nicicum vorbele aruncate fără nicio rațiune și indigest de oameni care rămân frustrați profund de lipsa lor de cunoaștere. Amputați la suflet de posibilitatea cordialității cu o lume pe care nu o pot supune sclaviei de partid. Oricare ar fi acela. Nici  nu merită și personal cred că ar trebui să li se reducă dreptul de a mai vorbi public o vreme celor care își anulează prin răutate și proastă educație omenia. Dar astăzi nu e despre ei. Ci despre Aceia care nu se vor mai întoarce Acasă.

Zilele acestea am străbătut câteva comunități frumoase de români din Italia. Ne-am rugat și am povestit împreună. Am glumit pe seama fricii politicului și ne-am întristat de lipsa de proiect în care se zbate întreaga Europă. Ei o simt din plin. Pe ei îi lovește realitatea de fiecare dată din două părți. I-am privit cum își cresc copiii. Grijulii. Atenți să nu li se piardă partea de suflet a vieții. Aceea prin care se leagă de geneza familiei de Acasă,  prin care se leagă de bunicii pe care, mulți, nici n-au apucat să-i vadă în România, ci aici. Pierduți de emoție prin emoția străinătății. Tot ce era motiv de laudă acum 20 de ani – mi-a plecat copilul în Germania sau Italia sau Franța sau Spania... nu mai zic de America ori Canada și Australia – s-a transformat în motiv de îngrijorare. Trece timpul peste toți și România în 30 de ani a îmbătrânit tare mult. Frustrările acumulate, grijile care macină, nesiguranța s-au dublat când peste noi s-a așternut ploaia toxică a urii, a dezbinării cu orice preț. Știu. Chiar nu putem să iubim sau să fim iubiți de toată lumea, dar măcar am putea încerca să nu epuizăm ura din noi cu orice prilej. Am putea – fie și o zi pe an – să facem liniște de ură. Nu. Nu ne prea iese. Ce am văzut la ai noștri care sunt ai lor? Că s-au obișnuit să nu mai gândească la întoarcere. Că pruncii lor crescuți adolescenți știu multe despre Țara părinților și bunicilor lor, dar nu o mai respiră. Că pruncii cei mici încep povestea între ei în limba română și o continuă în italiană. Firesc. Cum respiră. Ca niște companioni de grădiniță. Ori școală primară. Iar ei, cei mari, au obosit de muncă. Lucrează pentru ca măcar ei, copiii lor, să facă școala pe care ei nu au reușit să o facă. Să mănânce pe săturate și să simtă că sunt liberi.

De aceea, îmi zic ei, de ceva ani le-a pierit cheful să revină acasă, în România. Înainte veneau că-i legau părinții. Moartea lor i-a dezlegat. Acum nu mai vin așa de des pentru că îi leagă copiii. Viața lor li-i cea mai scumpă dintre sclavii. Aș vrea să le vedeți căldura din ochi atunci când vorbesc despre copiii lor. Supuși o dată cu adolescența ori maturizarea acelorași ispite ca și ale celor de Acasă. Pentru că, nu-i așa, sufletul nu e doar veșnic, ci și universal supus acelorași valori/non-valori. Le e teamă să nu-i piardă. De aceea insistă să-i aducă la Biserică, să le vorbească românește, să-i hrănească cuminte, uneori ca de sărbătoare, ca Acasă. Oftează, dar nu doar de greu sau de dor. Ei văd cum sub ochii lor se ridică prima generație – dacă nu chiar a doua ori a treia în unele orașe – de români născuți în Italia. De aici reacția lor de sub dărâmăturile democrației europene. Din nevoia de a spune: Suntem aici!

Mi-au mărturisit mândri foc cât de șocați au fost colegii de muncă, mulți italieni, de faptul că au votat electronic. Poate că e un moft pentru mulți. Pentru ei a fost semnul emancipării. În numele democrației de Acasă. A fost semnul că nu sunt uitați, că mai contează în numărarea sufletelor de români de Acasă. Mulți dintre ei au pe peretele de răsărit al apartamentului, închiriat și plătit din greu, fotografiile siguranței iubirii de Acasă. Și câte o fotografie poartă, ca o zgârietură de sens, câte un semn de doliu pe colț. Apoi renunță la el. Ei au învățat primii că iubirii distanța nu-i este oprire și că viii și morții sunt una în Împărăție. Tainică școală străinătatea. Acum, maturizați, au învățat să nu mai fie străini. Unii sunt acceptați în comunități academice, alții în cele de muncitori de elită. Cum prin Țară, vai, nu prea mai avem. Sunt ei cu tot ce ar putea da mai bun. Sunt și lucrători în cele ale „Martei”  sociale. Badante ori constructori, profesori ori medici, preoți ori șoferi de Tir, casnice îngrijind și de copiii altora ori de bătrânii lor, oriunde s-ar manifesta ca oameni, ca energii lucrative, ei sunt România! Nu. Nu se vor întoarce Acasă. Pentru că Acasă se merge doar Înainte!

Sursa: tribuna.ro