... Mergeam spre una din acele douăzeci de impunătoare vechi sfinte Mănăstiri ale Sfântului Munte Athos, care dăinuiesc prin veacuri ca nişte măreţe dăltuiri în piatră ale slavei trecute şi ca martore tăcute ale celei mai mari evlavii.

Paşii mei erau călăuziţi de dorinţa de a mă închina la veneratele Moaşte ale Sfinţilor Credinţei noastre fără de prihană, care sunt păzite cu multă evlavie de venerabilii tăgăduitori ale celor din lume, de a admira şi a strânge în sufletul meu tezaurele artistice incomparabile îngrămădite aici de veacuri ca într-un relicvariu diamantin în “aceste corturi iubite ale Domnului...”(Ps. 83, 1)

Simţeam o adâncă zdrobire de inimă şi smerenie în faţa misterului vieţii Monahale, faţă de filosofia luminoasă la care mă chemase şi pe mine mai de mult Pronia dumnezeiască, şi mi-am adus aminte cu străpungere de inimă de viaţa cuvioasă pe care au dus-o armate întregi de creştini idealişti, ca Pustnici, Chinovioţi, Schitioţi, Isihaşti trăind răstigniţi pe stâncile neprimitoare ale Athosului. Alţii, „rătăcind prin peşteri, în munţi şi crăpăturile pământului”(Evr. 11, 38) în Pustiurile nesfârşite ale Egiptului, Palestinei, Siriei şi Asiei Mici şi luând asupra lor jugul bun al Domnului. Iar alţii, prinşi ca într-o mreajă de rugul sfânt care “ardea şi nu se mistuia”(Ieş. 3, 2) al inimii lor, cu privirea aţintită neîncetat la idealul transcendent şi cu credinţa înflăcărată, şi-au zdrobit oasele lor în strănile Sfintelor Mănăstiri şi în îngenunchierile pe lespezile de piatră ale sălaşurilor lor în rugăciuni de toată noaptea, dematerializându-se prin rugăciuni prelungite şi posturi îndelungate „ca să vadă pe Dumnezeu, dorinţa lor supremă...”

Existenţe de ceară, palide şi nobile, care au jertfit toate şi „ca să câştige pe Hristos au socotit toate a fi gunoaie”(Fil. 3,8), s-au topit în propria lor flacără, liniştit şi senin şi şi-au dat duhul înghenunchiaţi în lumina umbrită a cuiburilor lor sărăcăcioase şi umede, suflete curate „de care lumea nu e vrednică...”(Evr. 11,38). Au venit necunoscuţi în mijlocul unor necunoscuţi, străini şi venetici, trecând dincolo, pe tărâmul luminii dumnezeieşti, din moarte la viaţă, fără zgomot, cuvios, singuri, smeriţi şi necunoscuţi, învrednicindu-se “să fie vii chiar morţi fiind”(II Cor. 6,9)

Era după-amiază. Vecernia abia se terminase şi Monahii mergeau cu reculegere, tăcuţi, la chiliile lor, privind în jos, înfăşuraţi în faldurile raselor şi culioanelor lor negre. Taine mişcătoare, simpli, având aceeaşi înfăţişare, feţe galbene ca şofranul, chipuri vii de sfinţi bizantini “neavând nimic şi posedând toate”(II Cor. 9, 10) – reproşuri caustice la adresa slavei deşarte omeneşti – idealuri întrupate, cum ar putea spune cineva.

Ce lucru adânc, mă gândeam, este Monahismul nostru, câtă strălucire se ascunde în prezenţa lui dispreţuită şi ce „mărgăritar preţios” (Mt. 13, 46) păzeşte el sub haina lui smerită, dar sfinţită!... Ce mesaje supralumeşti l-au născut şi alăptat în pustiurile uscate, pe vârfurile inaccesibile şi neospitaliere ale munţilor, şi ce privighetori duhovniceşti intonează încă “dumnezeiasca cântare a suspinelor lui negrăite’’ (Rom. 8, 26)!...

Cum ne înalţă în împărăţia Divinului chiar şi singură priveliştea voastră, venerabili şi iubiţi filosofi ai morţii şi ai vieţii!... Voi tăgăduiţi prezentul de dragul viitorului, ceea ce este trecător pentru ceea ce este veşnic “şi umblaţi în blăni de oaie şi piei de capre, chinuiţi, lipsiţi şi rău primiţi...”, privind ca „mai mare decât comorile lumii, ocara pentru Hristos” (Evr. 11, 26), şi sărăcia Lui negrăită... Voi muriţi moartea purtătoare de viaţă şi sufletele voastre, pline de simţirea vieţii veşnice, se lărgesc în viziunile unor lumi nemateriale așteptând în pace, în credinţă, în nădejde şi în dragoste, venirea Aceluia pe Care L-au cunoscut „ca dragoste răstignită” în extazele şi „contemplaţiile” prea sfintelor lor rugăciuni neîncetate...

Cât de mult aş vrea să pătrund în sufletul Monahilor noştri, „al săracilor lui Hristos”, ca să aud, în tăcerea lor, adânca lor pace, să mă apropii de gândurile lor, să oglindesc liturghia mistagogică a dramei lor dumnezeieşti să simt ceva din dulcea tiranie a “dumnezeieştilor iubiri” ale sufletelor lor... Şi toate acestea să le prefac într-o cântare a cântărilor, în laude dumnezeieşti, în doxologii îngereşti, în imne heruvimice!...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 40-42)