Dintru început, să reamintim că Eminescu a cunoscut, poate ca nimeni altul, problemele școlii românești, căci, la 1 iulie 1875, Titu Maiorescu, pe atunci ministrul învățământului şi cultelor, îl numește revizor școlar al județelor Iași şi Vaslui, funcție deținută până-n 4 iunie 1876. Îi revenea obligația ca, de două ori pe an, să inspecteze 152 de școli din cele două județe şi să îndeplinească sarcinile administrative ale cancelariei revizorului. Munca uriașă depusă de Eminescu în această calitate se păstrează în prețioase documente de arhivă, reprezentând o radiografie obiectivă a problemelor învățământului nostru din perioada respectivă. Ele conțin și o serie de propuneri salvatoare aduse de poet la cunoștința celor din ministerul de resort, în vederea revigorării și eficientizării procesului educațional românesc, căci el vedea în cultură și educație principalii vectori ai progresului națiunii.

Ulterior, ca jurnalist, bazându-se pe bogata experiență căpătată în domeniu, Eminescu a publicat numeroase articole în care a abordat probleme de pedagogie, psihologie pedagogică şi metodica predării diferitelor discipline. A manifestat un necurmat interes pentru calitatea educației școlare, prestigiul pedagogilor şi condițiile lor de viață, militând necontenit în scopul creșterii interesului autorităților față de învățământ. Peste toate, genialul nostru confrate vedea în educație nu doar un proces de informare, ci îndeosebi unul de formare a omului: „Educațiunea e cultura caracterului, cultura e educațiunea minții. Educațiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea. De aceea, un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune, poate să fie cu un cerc restrâns de cunoștințe, pe când, din contra, cultura, cunoștințele cele mai vaste pot fi cuprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă”.

Legat de educația religioasă, Eminescu o vedea mai mult decât necesară: credința, considera poetul, este una din cele mai importante moșteniri pe care Biserica, Școala și familia le pot transmite viitorimii; prin religie, învățăceii ajung să diferențieze valorile perene de cele trecătoare; educația religioasă contribuie la formarea personalității, învățându-i să caute frumosul, bunătatea, să iubească pe Dumnezeu și pe semeni, să poarte recunoștință față de înaintași, să privească viitorul cu responsabilitate. Fără educația religioasă, societatea românească este amenințată de multe plăgi, cu urmări negative în toate domeniile de activitate. Iacă ce spunea Eminescu: „într-o țară în care religia şi curăția moravurilor au fost înlăturate prin epicureism şi sibatirism, în care conștiința de drept şi nedrept, de bine şi rău sunt zilnic jignite prin ridicarea socială a unor pături de oameni neonești, în care nepăsarea a ajuns a admira oamenii de nimic, spiritul public caută în zadar un razim în contra corupțiunii. Departe de a găsi undeva acest razim, el e din contră atras de vârtejul general şi ajunge a crede că legile morale, uniforme pentru toate popoarele sunt vorbe goale care pretextează din gură, dar pe care nu le crede nimeni”. Educația religioasă, alături de celelalte „științe sănătoase”, are menirea nu doar de a informa elevii, ci de a-i responsabiliza în a fi capabili să pună umărul la propășirea spirituală și materială a poporului român. De aceea poetul specifica rolul fundamental al școlii, al Bisericii și al societății în acest sens: „prin ignorarea laturii educative a școlii, a bisericii, a vieții de stat, am ajuns a face dintr-o țară înzestrată cu atât de multe condiții de dezvoltare sănătoasă, această Americă dunăreană, o țară în care totul e atins de morbiditate. Dacă starea materială a populațiunilor noastre e rea, cea morală e aproape şi mai rea”.

Simțind și crezând că Biserica noastră strămoșească este „adăpostul de mântuire națională”, nu a pregetat să reitereze în numeroase articole rolul ei fundamental în educarea și formarea conștiinței elevilor. Mergând mai departe şi prevăzând relativizarea credinței noastre ortodoxe, a datinilor strămoșești – realități cu care, din păcate, ne confruntăm din ce în ce mai des astăzi – poetul a intuit pericolul foarte mare la care ne supunem ca națiune, primejdie venită din partea celor ce au ales a se război cu aceste temeiuri naționale: „disprețuind Biserica noastră națională şi înjosind-o, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională; disprețuind limba prin împestrițări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; desprețuind datinile drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată viața noastră publică şi privată în așa grad încât românul ajunge a se simți străin în ţara sa proprie”. Câtă dreptate avea Eminescu!