Eminescu, peregrin printre românii din diaspora

Numeroasele călătorii ale lui Eminescu, dar și vasta sa cunoaștere în domeniul istoric l-au făcut să se aplece cu stăruință asupra nevoilor conaționalilor din teritoriile românești încă înstrăinate, dar și din diaspora. Dovadă stă opera sa în care și-a devoalat plenar trăirile intense provocate de durerile poporului său, i-a cântat bunele nădejdi, s-a identificat profund cu aspirațiile românilor din țară și din diaspora, și-a purtat pașii, dar și gândul, dincolo de fruntariile patriei, învățând istoria lor, cunoscând atât năzuințele, cât și greutățile unei viețuiri departe de casă și de neam.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat 2021 drept „Anul omagial al pastorației românilor din afara României”, prilej de a intensifica legăturile cu diaspora românească, evidențiind rolul și trebuințele acesteia. Având în vedere data de 15 ianuarie, când celebrăm Ziua Culturii Naționale, comemorând totodată 171 de ani de la nașterea poetului nepereche, în prezentul articol ne propunem să evidențiem câteva repere din viața „românului desăvârșit al culturii” noastre legate de călătoriile sale în afara granițelor țării, prin care a cunoscut numeroși români din diaspora și problemele lor, reflectându-le ulterior în opera sa.

Dintru început, este important să precizăm că Eminescu s-a născut în Principatul Moldovei. Abia când junele Mihai avea nouă ani, în 1859, s-a înfăptuit unirea acesteia cu Muntenia, însă statul temeluit atunci nu cuprindea Bucovina, Basarabia, Transilvania și Dobrogea. O asemenea nefericită stare geo-politică făcea ca deplasarea locuitorilor din Principate în teritoriile încă înstrăinate să se facă pe baza pașaportului, care, de-a lungul timpului, a purtat mai multe denumiri: carte de pribegie, scrisoare adeveritoare, răvaș de drum, sinet, foaie de circulație, foaie de călătorie.

Prima ieșire din țară a elevului Eminescu s-a petrecut în 1857, când, la doar 7 ani, a pornit spre Cernăuți ca să-și continue studiile începute la Botoșani. În august 1857, fratele Ralucăi, arhimandritul Iachint Jurașcu, administratorul Seminarului Teologic de la Socola - Iași, îi trimitea cumnatului Gheorghe Eminovici un pașaport comun pentru copiii săi, printre care și Mihail, de șapte ani, valabil până-n iunie 1858, luna încheierii cursurilor. Din orașele Moldovei de Sus a mai vizitat: Suceava, Rădăuți, Câmpulung, Vatra Dornei.

După 1859, ieșirile din țară către Transilvania, aflată atunci în componența Imperiului habsburgic, s-au făcut foarte des, cu prilejul peregrinărilor trupelor de teatru „Fanny Tardini”, „Iorgu Caragiale” și „Milo-Pascaly”, unde se angajase sufleor. Revenirile la Cernăuți, dintre anii 1862-1864, au fost prilejuite de încercarea de a continua studiile. În 1866 Mihail se găsea tot la Cernăuți, martor la dramatica dispariție a profesorului său, Aron Pumnul. A urmat încă un an, 1867-1868, când sufleorul Mihai Eminescu a vizitat multe orașe și târguri din Transilvania: Alba-Iulia, Blaj, Bistrița, Brașov, Sibiu, Timișoara, Lugoj, Arad, Oravița,  etc.

În toamna lui 1869 Eminescu a plecat la Viena, înscriindu-se la Universitate ca student auditor. În drum, a întreprins o escală la Praga, unde și-a făcut prima fotografie, cea mai cunoscută, de altfel, în atelierul lui J. Tomas. Șederea de doi ani în capitala Imperiului i-a permis să întâlnească membri ai comunității românești și să ia contact cu viața din diaspora. G. Călinescu, în biografia poetului, dă detalii cu privire la activitatea din timpul șederii la Viena, unde studiau numeroși confrați din țară, dar și din teritoriile înstrăinate: Transilvania, Banat, Bucovina. Se pare că aici a cunoscut chiar studenți români din Macedonia. Mai târziu, ca gazetar, Eminescu a fructificat din plin această experiență, evidențiind în numeroase articole problema românilor din afara patriei.

Amintim că tot în perioada vieneză, pe 1 ianuarie 1870, împreună cu mai mulți colegi, Eminescu l-a vizitat pe pribeagul domnitor Alexandru Ioan Cuza, aflat atunci la Döbling. Se poate lesne imagina impresia puternică lăsată asupra poetului de personalitatea suveranului exilat. Se pare că toată activitatea politică de la Viena a studentului Eminescu, dar și de după revenirea pe meleagurile natale, a fost însuflețită de istorica și tulburătoarea întâlnire cu Domnitorul Cuza. Ideile reformiste ale acestuia, nestinsul său dor de țară, de neamul ce l-a odrăslit, le vom regăsi la Eminescu încă din articolele de debut în publicistică, apărute într-un ziar din Budapesta, numit „Federațiunea”, în aprilie și mai 1870: Să facem un congres, În Unire e tăria și Echilibrul; poetul lansa astfel ideea organizării unui congres românesc prin care să se exprime solidaritatea cu celelalte nații asuprite ale imperiului, criticând cu fermitate bazele consti­tuționale ale statului austro-ungar. Autoritățile imperiale i-au intentat proces, acuzându-l de destabilizare și instigare la rebeliune. De aceea, prin vara lui 1870, Eminescu a trebuit să se înfățișeze, pentru anchetă, înaintea procurorului public din Budapesta.

În august 1871  poetul se găsea din nou în Bucovina, participând cu însuflețire la memorabilele manifestări de la Putna, organizate de societatea studențească vieneză „România jună”, din care făcea și el parte. Ajuns acasă, la Botoșani, prin vara lui 1872, a plecat din nou la studii, de astă dată la Universitatea din Berlin, unde s-a înscris la cursuri de istorie modernă, filosofie, logică etc. La insistențele lui Titu Maiorescu, el urma să-și susțină aici teza de doctorat, dar muncea totodată ca angajat al Consulatului român din Berlin, prilej de a cunoaște îndeaproape problemele conaționalilor aflați în călătorie, la studii ori chiar stabiliți în Germania. Din păcate, nu a reușit să-și ducă la bun sfârșit planul în privința doctoratului: în anul următor, 1874, la 1 septembrie, îl regăsim la Iași, ca director al Bibliotecii Centrale.

Eminescu, peregrinul, și-a reluat călătoriile prin Europa după nefericitul moment al îmbolnăvirii: în noiembrie 1883 s-a internat la Sanatoriul Leidesdorf din Ober-Döbling, unde a fost îngrijit şi tratat de medicul Obersteiner, până la data de 10 februarie 1884. Înainte de externare, acesta i-a propus să amâne întoarcerea în țară și să plece într-o călătorie în Italia. Însoţit de prietenul Chibici Revneanu (originar din Bucovina şi coleg cu poetul întâi la Cernăuţi, apoi la universitatea din Viena), Eminescu și-a început vizita în regatul Italiei după un itinerar stabilit de camaradul său: sudul Alpilor până la Veneţia, apoi prin Padova, Milano, Parma, Bolonia, Florenţa. Pentru călătorie avea la dispoziţie suma de 2.400 de franci, trimişi de Titu Maiorescu, colectați de la colegii junimiști. Însoțitorul poetului a expus mai târziu programul voiajului, dar și stările bolnavului: spre finalul perioadei, după jumătatea lui martie, aflând că între timp îi muriseră tatăl, căminarul Gheorghe Eminovici, și unul dintre frați, Nicu, a cerut să se reîntoarcă acasă, fiindu-i dor, „de mămăliga strămoșească”. Revenirea în țară s-a făcut tot cu trenul, în data de 28 martie 1884; la gara din București îl așteptau Maiorescu și câțiva amici. Peste timp, renumita profesoară Rosa del Conte, titulara catedrei de romanistică a Universităţii ,,La Sapienza” din Roma, i-a dedicat poetului lucrarea Eminescu sau despre Absolut, carte apărută și în limba română, la Editura Dacia, în anul 1990. De prezența poetului în Italia amintește o placă omagială amplasată la data de 14 iunie 2003 în localitatea Recanati, oraşul de obârșie al altui geniu al culturii universale, poetul Giacomo Leopardi.

Ajuns acasă, poetul a primit numirea de subbibliotecar la Biblioteca Centrală din Iași; în anul următor, prin august, din pricina stării de sănătate tot mai precare, a călătorit către orașul Odesa, pe atunci aflat sub ocupație țaristă, ca să urmeze un tratament la renumitul sanatoriu balnear Kuialnik, de pe strada Ekaterninskaia, al doctorului Iahimovici. Această deplasare i-a prilejuit, fie și în trecere, să vadă Basarabia, pământ românesc, despre care a scris atât de mult, militând în favoarea revenirii ei între hotarele României. Iată traseul urmat de tren către Odesa: Ungheni, Pârliţa, Cornești, Bahmut, Călăraşi, Bucovăţ, Străşeni, Ghidighici, Chişinău, Bulboaca, Varniţa, Tighina, Tiraspol, Odesa.

În anul 1887, după externarea din ospiciul de lângă Mănăstirea Neamț, în încercarea de a reîncepe un trai normal, activ, poetul întreprinde o ultimă călătorie în afara granițelor țării, la Halle, în Germania, pentru consult și tratament într-o clinică de specialitate. La întoarcere, prin noiembrie, din spusele surorii sale, Harieta, care-l îngrijea cu sacrificii foarte mari, Eminescu era stabilizat, putând chiar să-și reia activitatea. La doar doi ani, Eminescu își începea o altfel de călătorie, înspre „Steaua care a răsărit”!

Numeroasele peregrinări ale lui Eminescu, expuse sistematic aici, dar și vasta sa cunoaștere în domeniul istoric l-au făcut să se aplece cu stăruință asupra nevoilor conaționalilor din teritoriile românești încă înstrăinate, dar și din diaspora. Dovadă stă opera sa în care și-a devoalat plenar trăirile intense provocate de durerile poporului său, i-a cântat bunele nădejdi, s-a identificat profund cu aspirațiile românilor din țară și din diaspora, și-a purtat pașii, dar și gândul, dincolo de fruntariile patriei, învățând istoria lor, cunoscând atât năzuințele, cât și greutățile unei viețuiri departe de casă și de neam.

De la același autor

Ultimele din categorie