Am băgat de seamă că în ziua de azi copiii, mai ales cei ce studiază, sunt vătămaţi de cei de acasă. Deşi sunt copii buni, se netrebnicesc [devin neputincioși]. Nu gândesc corect; au o nesimţire jignitoare. Părinţii lor îi netrebnicesc şi îi strică. Deoarece părinţii au trecut prin ani grei, vor ca fiii lor să nu ducă lipsă de nimic. Nu cultivă mărimea de suflet la copiii lor, ca să se bucure atunci când sunt în lipsă. Fireşte, o fac cu gând bun.

Ca să fie lipsiţi copiii de ceva fără ca ei să înţeleagă, acesta este un lucru barbar. Dar ca să-i ajute să dobândească conştiinţă monahală, astfel încât ei înşişi să se bucure atunci când le lipseşte ceva, acesta e un lucru foarte bun. Astăzi, cu bunătatea lor fără discernământ, părinții îi prostesc pe copii. Îi obişnuiesc să le vină toate de-a gata, chiar şi apa, ca să înveţe şi să nu piardă timpul, şi astfel îi netrebnicesc atât pe băieţi, cât şi pe fete.

După aceea, copiii le vor vrea pe toate în palmă, chiar şi atunci când nu vor mai învăţa. Iar răul începe de la mame. „Tu, copilul meu, spun ele, să înveţi! Eu o să-ţi aduc şi ciorapii şi o să-ţi spăl şi picioarele. Ia dulceaţa! Ia cafeaua!”. Şi copiii nu înţeleg cât se osteneşte mama făcând acestea, pentru că ei nu se ostenesc.

După aceea încep: farfurii de o singură folosinţă, haine de o singură folosinţă, mănâncă numai pizza, pe care nu ştiu nici măcar să o învelească în hârtie... În felul acesta, ei devin nişte oameni complet netrebnici [devin neputincioși]. După aceea, le este greu să mai trăiască. Dacă li se desface şiretul spun: „Mamă, leagă-mi şiretul!”. Şi dacă nu vine mama să îl lege, merg aşa, împiedicându-se în el. Astfel de copii ce pricopseală să facă? Nu sunt buni nici pentru căsătorie, nici pentru călugărie.

De aceea le spun mamelor: „Nu lăsaţi copiii să înveţe toată ziua! Citesc, citesc, până ameţesc. Să facă un sfert, o jumătate de oră pauză, ca să facă şi vreo trebuşoară în casă, să se dezmeticească puţin”.

Această obişnuinţă rea a tinerilor de astăzi se transmite şi în monahism. Şi uitaţi-vă că acum în mănăstire sunt şapte secretari – toţi culţi şi tineri – şi bătrânul cu ei. Mai demult era un singur secretar şi acesta nu avea nici măcar două clase de liceu şi făcea toată treaba. Acum însă sunt şapte şi se îneacă în lucru, neputându-și face nici cele duhovniceşti ale lor. Ba încă îi mai ajută şi cel bătrân.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti. Volumul I. Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2012, pp. 255-256)