Pentru ca fiii să meargă pe calea lui Dumnezeu, trebuie ca şi părinţii lor să trăiască corect duhovniceşte. Unii părinţi credincioşi încearcă să-şi ajute copiii să devină buni, nu pentru că-i preocupă mântuirea sufletului lor, ci numai pentru că vor să aibă copii buni. Adică mai mult se mâhnesc pentru cele pe care le spune lumea despre copiii lor, decât pentru faptul că aceștia ar putea merge în iad. Şi atunci cum să mai ajute Dumnezeu?

Scopul credinței nu este ca părinții să-i ducă pe copii cu sila la biserică, ci să-i facă să o iubească. Să nu facă binele din silă, ci să-l simtă ca pe o necesitate. Viaţa sfântă a părinţilor aduce în sufletul copiilor lor o încredinţare lăuntrică, care îi face să se supună în mod firesc. Şi astfel cresc într-o atmosferă de evlavie, având o îndoită sănătate, fără traume psihice. Dacă părinţii îl silesc pe copil din frică de Dumnezeu, atunci şi Dumnezeu ajută, şi copilul se foloseşte. Iar dacă fac aceasta din egoism, atunci nu ajută Dumnezeu. De multe ori copiii suferă din pricina mândriei părinţilor. 

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 171)