Cu cât mai mult ne uneşte rugăciunea cu Hristos, cu atât mai mult ea ne desparte de diavolul – şi nu numai de el, ci şi de duhul lumii care naşte şi susţine patimile.

Adversarul (vrăjmaşul) rugăciunii este neatenţia, apatia. Invers, vrăjmaşul satanei este dorinţa de a te ruga, râvna inimii. Cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi spune Apostolul (Rom. 12, 11). Această râvnă atrage şi păstrează harul pentru cel ce se roagă şi i se face lumină, bucurie şi neînchipuită mângâiere acestuia, dar pentru demoni ea este foc, amărăciune şi persecuţie. Când vine acest har, el adună mintea din risipire şi o îndulceşte cu grija de Dumnezeu, vindecând-o de toate gândurile cele rele şi necurate.

Este rugăciunea pe buzele tale? Atunci şi harul este acolo. Dar de la buze ea trebuie să treacă în minte şi să coboare în inimă – iar aceasta ia mult timp şi multă trudă. Limba trebuie să trudească pentru a-şi plăti păcatul grăirii în deşert şi a căderilor sale şi trebuie să dobândească obiceiul de a se ruga. Căci fără trudă şi practică nu se poate forma un obicei. Smerenia trebuie şi ea să fie prezentă pentru ca harul să vină. După aceea, drumul este limpede; rugăciunea se lipeşte de respiraţie, iar mintea se trezeşte şi o urmează. Cu timpul patimile slăbesc, gândurile se supun şi inima se linişteşte.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 330)